De curând, Academia Româna l-a primit în rândurile ei pe profesorul Sorin Alexandrescu, scriitor, universitar si cetatean care lasa o urma de nesters în istoriografia contemporana. Cum formarea mea intelectuala a fost influentata în buna masura de el, as relua aici, ca un discret omagiu, câteva rânduri dintr-un studiu mai amplu, publicat în volum în urma cu multi ani. „Autor al unei opere consistente si originale, publicata initial în limbi de circulatie internationala - datorita unor circumstante biografice specifice românilor din exil - si recuperata pentru cultura româna, dupa reîntoarcerea în tara a profesorului universitatii din Amsterdam, în special cu sprijinul Editurii Univers1, Sorin Alexandrescu construieste un spatiu de analiza cu obiecte de studiu, metode si stilistica proprie, care se cuvine a fi deslusit si pus în evidenta. De altfel, de aici si începe primul strat al receptarii ideilor sale, cu întrebarea legitima: care este de fapt domeniul de studiu, disciplina/disciplinele pe care acesta le practica si, fireste, carei provocari metodologice îi da curs? Scrisa cu rigoarea celui format la «scoala» de stilistica si literatura comparata a lui Tudor Vianu, dar si cu forta si expresivitatea publicistului implicat, nu de putine ori polemic, în teme de interes identitar, istoric sau civic ale istoriei noastre moderne si contemporane2, opera lui Sorin Alexandrescu pare, datorita plajei largi de interes si a unei nesatioase curiozitati intelectuale care îl anima pe autor, proteica, aluvionara, asumând interferente neobisnuite sau traversând curajos granitele unor «domenii» bine înfeudate în rigorile si ermetismele propriei traditii. «Istoricul - spune el în Paradoxul Român, asumându-si, iata, una dintre multiplele sale 3 - nu se confrunta numai cu realitatea, ci si cu alte carti, cu cei care îi arata ce sa vada si cu cei care îi spun ce sa scrie. În jurul sau zumzaie vorbele altora, scrâsnesc propriile-i fapte si se tese - de el însusi - acea pânza de paianjen care-i acopera, când scrie, transparent opac, ceea ce i se parea, odata, ca vedea, atât de înnebunitor de limpede.» Demersul sau este, am putea spune reluând o apreciere a sa asupra culturii române, unul esentialmente interstitial. Sorin Alexandrescu ramâne fascinat, în egala masura, de literatura, de stil, de scriitura, de autori, dar si de paradigme, de idei, de curente si metode. Pozitia sa, critica si intelectuala, este rezultatul unui proces sinuos de constructie interioara, marcat de aderente sau de reactii la ceea ce a putut constitui, în momente bine decupate diacronic, o paradigma intelectuala valida. Fundamental, am spune, radacinile gândirii sale pleaca de la tensiunea întemeietoare a modernitatii europene, occidentale,pe care a subliniat-o, cu îndreptatire, Wolf Lepenies în Les Trois Cultures: «începând cu cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea, s-a dezvoltat o vie concurenta între o clasa intelectuala interesata de stiinte si o alta, intelighentia, literara, alcatuita din critici si autori, care si-a disputat privilegiul interpretarii corecte a societatii industriale astfel încât sa poata oferi omului contemporan un fel de teorie a artei de a trai». Aceasta tensiune întemeietoare a reprezentarilor concurente care îsi disputa privilegiul de a configura interpretarea corecta si, deci, dominanta, care sa formeze discursul oficial este, de mai bine de un secol si jumatate, miza oricarui demers intelectual. A vorbi de intelectuali fara a releva aceasta tinta (explicita sau implicita fiecaruia dintre ei) este o inadecvare si o lipsa de profesionalism. În fond, cei care scriu istoria reclama acest efort ca decurgând dintr-o familie a faptei; construind urmele care subzista în memoria colectiva intelectualii, cu constiinta infatuata a calificarii lor speciale, îndeplinesc, e drept, un rol istoric: scriu si interpreteaza în acelasi timp lumea. Plecând de aici, putem spune ca, la urma urmelor, ce altceva reprezinta intelectualitatea umanista decât un catalizator de sens. Sens literal, literar si istoric. Si, în ciuda tuturor eforturilor de a explica si întelege lumea prin intermediul unor constructe si decupaje rationale (id est «stiintifice»), intuitia si subiectivismul artistic se dovedesc, în hatisul faptelor, motivatiilor si sensurilor umane la fel de legitime si de valide. De aceea, oamenii de litere au reclamat întotdeauna o pozitie privilegiata în interpretarea lumii fata de intelectualii specializati, dependenti de ticurile metodologice si de inertiile domeniului lor strict de specializare. Aceasta tensiune, acest «conflict al interpretarilor» pe care l-a pus în evidenta Wolf Lepenies, este perfect functional pe piata ideilor si astazi. El face, de altfel, obiectul istoriei ideilor sau, mai specific, al acelei discipline de granita numita istorie intelectuala. Intellectual history - spune Sorin Antohi în cartea sa Exercitiul distantei - este «un vast câmp de cercetare interdisciplinara ce combina istoria filosofiei cu istoria sociala si antropologia culturala, cu noua istorie culturala si teoria critica, cu epistemologia si istoria stiintei, cu sociologia si stiintele politice, cu lingvistica si stiinta literaturii, cu teoria istoriei si istoria mentalitatilor - si lista ar mai putea continua». Prin formatia sa intelectuala, Sorin Alexandrescu se dovedeste a fi familiarizat atât cu rigorile academice ale stiintelor limbajului si ale comunicarii (lingvistica, semiotica, hermeneutica, semiologie sau teoriile receptarii), care au constituit paradigma dominanta în stiintele umane ale deceniilor 7 si 8, cu literatura comparata, teoria literaturii, critica literara sau de arta, precum si cu noua istorie sau cu cultura politica. Perfecta sa adecvare si stapânirea ambelor tipuri de discurs (stiintific si literar), precum si asumarea unui proiect moral si civic articulat, în acord cu elaborarea unui discurs academic si profesional impecabil, fac din el reprezentantul prin excelenta al perspectivei românesti în istoria intelectuala, înteleasa, cum am aratat, ca un spatiu de confluenta a domeniilor si de interferenta, sinergetica, a metodelor. Din multitudinea de teme de reflectie pe care opera sa le suscita credem ca un pivot important, conceptual si metodologic, atât pentru sesizarea grilei sale de întelegere si interpretare a trecutului, cât si pentru a pune în valoare demersul sau din perspectiva istoriei intelectuale, îl constituie analiza discursului public. Comparatistul, semioticianul, antropologul cultural, criticul, ideologul, istoricul sau cetateanul implicat sunt câteva din mastile posibile ale autorului. Ele se întretes si sunt partial vizibile în discursul creat de Sorin Alexandrescu însusi, cerând dreptul de a fi, pe rând, identificate, descrise, comparate si întelese.” 1 As aminti aici principalele volume traduse sau scrise în româneste: Paradoxul român, Bucuresti:Univers, col. ‘Recuperari’, 1998 ; Privind înapoi, modernitatea, trad. de Mirela Adascalitei, Serban Anghelescu, Mara Chiritescu si Ramona Jugureanu, Bucuresti:Univers, col. ‘Studii’,1999; Identitate în ruptura, trad. de Mirela Adascalitei, Sorin Alexandrescu si Serban Anghelescu, Bucuresti, Univers, col. ‘Studii’, 2000; Mircea Eliade, dinspre Portugalia, Bucuresti:Humanitas, 2006; Lumea incerta a cotidianului, Iasi:Polirom, 2021 2 Unul din cele mai interesante si actuale „paradoxuri” dezvoltate de Sorin Alexandrescu este cel potrivit caruia, în ciuda periodizarilor standard folosite de istorici în scopuri educationale, istoria României este, astazi, nu numai contemporana, ci si moderna! Vorbind de destinul istoric al României dupa ce armata sovietica a smuls-o din cadrele modernitatii (liberalism socio-economic si politic) în numele unei iluzorii utopii modernizatoare (pretinsa dezvoltare economica socialista) Sorin Alexandrescu sublinia ca dictaturile (de dreapta sau de stânga) „nu au înteles ca modernizarea nu este posibila fara modernitate, ca dezvoltarea economica, proprietatea privata si democratia sunt indisolubil legate si orice încercare de a o realiza numai pe una din ele, în detrimentul celorlalte, duce la esecul tuturora”. Faptul ca României „i s-a furat modernitatea” odata cu scoaterea ei fortata din rândul tarilor cu o economie si o democratie (fie ea si fragila) liberala a facut ca urgentele reconstructiei modernitatii sa fie asumate si astazi, când suntem înca într-o modernitate târzie, neterminata (sau, am putea spune, într-o falsa postmodernitate). 3 „Înaintea fetei este masca, sau una din masti, caci o masca poate ascunde o alta, asa cum si o fata, un chip al autorului, poate ascunde un altul, cu stiinta sau cu nestiinta lui”, spune Sorin Alexandrescu chiar în debutul textului sau prefatator intitulat sugestiv „O (imposibila) pre-fata”. Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
