Acum au aparut computerele, computerele si iar computerele. Copiii joaca si fotbal - câteodata, rar, departe pe ses, fiindca pe aici casele s-au îndesit si nu mai este loc pentru toloaca. Pe drum nu-i lasa parintii - e periculos cu atâtea masini. Oricum, noua generatie nu prea are timp de jocuri pe strada, ocupata fiind cu computerlandii globale si imperii televistice. Pe atunci era hat loc si vreme pentru fotbal, pentru cucuri, pentru mingea-n noua pietre, untul, oina, de-a baba oarba si pentru atâtea „alte jocuri si jucarii pline de hazul si farmecul copilaresc”. Ba era timp si pentru mers la furat (eram al dracului de incorecti politic) cirese, zarzare, corcoduse acrisoare, pere sântiliesti, mere tiganci (na! si astea incorecte politic!) si câte si mai câte gorgoaze. Iar mos Ungureanu cred ca ne probozeste si-n mormânt pentru câte necazuri îi faceam toamna la vie, când mergeam dupa sterpelit ceasla, ottonel si poama afuzalie. Iarta-ne, mosule, acolo unde esti! Iar primavara, cum dadea o leaca caldura, nu ne gaseai decât pe dealuri dupa floricele: ghiocei, viorele, brebenei de toate culorile, toporasi, floarea Pastelui, talpa-gâstei, mosnegeii mov cu firisoare albe pe clopotelul gârbovit, mierea ursului, lacramioare si câte si mai câte. Pâna ce toate se terminau în buza verii cu ciubotica cucului, când interesul pentru floricele ne disparea. Dar erau apoi urechiusele, toamna coarnele, multele ciuperci, buretii, ba chiar si urâcioasa besina a porcului, pe care o calcam în picioare ca sa ne distram de mirosul puticios. Acum nu mai culeg copiii floricele de pe dealuri, ramân uscate pe colnice. Nici macar besina porcului n-o mai calca în picioare, fiindca are, vezi Doamne, microbi. S-au înmultit ticalosii astia de microbi ceva de speriat! S-au înmultit si vilele pe strada Vazduhului, si crâsmele-magazin. Înainte nu era nici una, acum avem doua. Prima, a lui Valerica, a aparut chiar în '90, încropita în fostul depozit de motorina al Gostat-ului. Bautorii fruntasi se usurau direct în santul din apropiere. Amestecul scursurilor de benzina cu mictiunile betivanesti creasera un mediu propice pentru niste brusturi terifianti, hidosi, corciti cu stirigoaie degenerata, pe care nici coasa cea mai ascutita nu-i putea culca la pamânt. Sigur, azi avem asfalt, avem tot confortul. S-a tras linie telefonica (tatal meu facuse cerere la primarie acu vreo 50 de ani), s-a tras gaz metan (a costat mult, am dat toti banii de la bursa Soros pentru asta - sunt si eu omul lui Soros, oameni buni), avem apa curenta, canalizare. Spun astea, ca sa arat ca nu sunt un „nostalgic” capatânos. Daca as fi sa locuiesc într-un sat uitat de Dumnezeu, fara facilitati, as pati ca cei din generatia hippie. Mergeau sa traiasca viata libera pe malul Gangelui si Brahmaputrei, dar dupa un timp simteau ca-i manânca pielea în lipsa baii si aveau nevoie teribila de water-closet. Asa ca se întorceau acasa în orasele lor occidentale pline de smog si de civilizatie... decadenta. Nici eu n-as renunta pentru nimic în lume la facilitatile de azi. Si nu mai avem muste, nu mai avem praf. Însa eu, aflat la vârsta melancoliilor, regret blestematul acela de praf din copilarie... Venea câte-o ploaie cu soare, stropi mari rascoleau violent praful de pe ulita, oamenii fugeau prin curti cu hainele în cap si adunau puii, câte-o mama îsi striga copiii uitati cu joaca la fântâna, fiindca, nebunii, se întreceau care bea mai multa apa din ciutura, rândunici cu aripi negre-albastrii treceau în picaj razant si tacut de-a lungul drumului, urcând apoi brusc în vazduh. Astazi vad câteodata cum copacii de pe marginea strazii Vazduhului (ce a mai ramas din ei) capteaza razele soarelui si le arunca pe parbrizul masinii sub înfatisarea unor licurici jucausi. Atunci, pentru o clipa, mi se pare ca vad conturul clar, topit repede în semiîntuneric, al strazii mele care urca în cer. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
