În istoria lui, despre care nimeni nu-si aduce aminte mare lucru, din motive înca neclare, Plugariul a fost ocolit de crahurile bursiere, crizele imobiliare sau valutare. Nimeni nu juca la bursa. C.A.P.-istii, majoritari, nu faceau foamea, dar nici nu reuseau sa strânga atât de mult încât sa investeasca în actiuni sau obligatiuni, lucru valabil, de asemenea, pentru tractoristi, elita tehnocrata a clasei muncitoare din sat. Asadar, panica de pe Wall Street nu stârnea nici cea mai vaga emotie printre consatenii mei. Doar babutele mai puneau câte ceva la ciorap, astfel încât sa-si organizeze o înmormântare pe cinste. Strângeau bancnotele albastre de o suta de lei, cu chipul trist si astenic al lui Balcescu, apoi le îndesau într-un ciorap rupt, legat la capete, ascuns prin cine stie ce cotlon al casei. Acesta era orgoliul suprem în sat, criteriul insubstituibil al esteticii rurale: sa fii un mort frumos, sa stai plin de mândrie în carul tras de boii lui Trunea, sa radiezi bunastare dupa o viata de calicie, sa privesti din sicriu cu speranta spre viitor, cu mâinile împreunate pe piept, îmbracat în bulendre noi, atent alese din timp, încât sa moara de ciuda babele supravietuitoare, sa te conduca toata suflarea obstii horhâind prin glodul pâna la genunchi, acompaniat de lacrimile regizate ale vecinilor si peroratiile atinse de Alzheimer ale parintelui Epifanie. Cele mai sigure plasamente financiare erau pomenile oferite la trecerea podurilor sau în buza mormântului. Erau investitiile cu randament maxim: îti asigurau o vesnica neuitare, ce dura, în medie, pâna la praznicul de sapte zile. Dupa cunostintele mele, Plugariul n-a trecut vreodata prin criza imobiliara: sustenabilitatea sectorului real estate local avea ca fundament indestructibil chirpicii din lut însirati de-a lungul Miletinului, armati cu paie de grâu, din „baloatele” subtilizate de la Colectiv, la întelegere cu Zlavoaga (paznicul), pe doua-trei kile de posirca. (La vremea aceea, Plugariul, la fel ca Marea Britanie, nu aderase pe deplin la Sistemul International de Unitati, ceea ce facea ca stocurile de alcool sa fie masurate cu kila, nu cu litrul.) Apoi, stuhul din Cracii Iazului se gasea din belsug si era perfect pentru a acoperi orice bujla. Nici sectorul auto nu trecea prin faze de boom si recesiune. În sat, doar tovarasul Soldan, secretarul primariei, avea Dacie, cu care toamna mai cara snopi de strujani sau tuhali cu popusoi. N-am auzit vreodata ca un plugarean sa fi renuntat silit la contractul de leasing auto din cauza turbulentelor de pe piata financiara. Eram feriti de fluctuatiile ciclice de genul celor ce puteau duce la cresterea dramatica a dobânzilor si la prabusirea unor companii precum General Motors. În schimb, Plugariul trecea prin crize recurente de lichid(itate), niciodata de supraproductie, iar semnalul era dat de faptul ca, pentru o perioada, peste sat se asternea o liniste nefireasca, acompaniata de un freamat surd si mut, de frustrari disimulate cu mare grija. În timp, lumea ajunsese sa priceapa cu claritate ca anuala criza de lichid(itate) se instala pe deplin atunci când doar mos Toma mai era vazut, cu suprema invidie, umblând pe sapte carari. Însa nimeni nu întelegea, nici în ruptul capului, motivul pentru care doar trupul lui desirat mai mirosea a parfum de butuc. Prin anii 1980, ai victoriei depline a socialismului la orase si sate, la bufetul tinut de Ghita Barbacaru si sora-sa nu se gasea mare lucru, ci doar slibovita puturoasa si vin otetit, adus în navete stâlcite din lemn. Berea, cu gust de ulei sau Dero, ajungea rar si se dadea, pe sub mâna, doar notabilitatilor locale. Asa ca inclusiv nomenclatura politico-militara se vedea silita sa apeleze la rezervele strategice ale parintelui Epifanie, convocat în regim de urgenta la „celule de criza”, mai precis, chefuri ad-hoc rezervate doar organelor de decizie din sat. Popa Epifanie transformase casa parohiala din Onesti, vizitata cam des de unele dintre babutele vaduve ale satului, într-un veritabil Fort Knox, buncarul în care imperialistii americani îsi ascundeau rezerva de aur. Or, trezorierul-sef al bisericii era preafericitul mos Toma, cu privirea lui vesnic vesela, dar cam încetosata si nehotarâta, cu limba mai mereu împleticita. În perioada cumplita a crizelor locale de lichiditate, Epifanie se transforma într-un soi de banca centrala, fiind nevoit sa faca donatii sau împrumuturi de ultima instanta catre primar, militian si secretarul de partid, care îi reamintea, facându-i aluziv din ochi, tezele lui Marx, conform carora religia este opiul popoarelor, un motiv numai bun de intrare fortata în insolventa a bisericii de pe deal. Parca îl vad pe popa stând pe bancheta din spate a docarului condus de Bombonel, îmbracat cu hantiriul negru, în zapuseala dupa-amiezii, flancat de doua damigene a câte cinci kile fiecare, capatate cu evlavie pe la parastase, îndreptându-se catre primarie, cu un amestec de ciuda si resemnare. În camera oficiala, unde, din când în când, se mai aciua câte un stab de pe la judeteana de partid, îl asteptau nerabdatori, cu buzele crapate de pofta, Maican (militianul), Prodan (primarul) si taica-meu (secretarul de partid), cu care unsul lui Dumnezeu din catunul Onestiului cânta pâna la ziua, într-o clandestinitate discutabila, arii nu tocmai ortodoxe, dar destul de bizantine, din Magdalena, Tanta sau Balalau. Pentru popor, criza debuta atunci când se terminau stocurile lui mos Mitruta Solonca, administrate cu mâna forte de tanti Nina. Nimeni n-a reusit sa înteleaga vreodata motivul pentru care toata lumea din sat golea butoaiele cel mai târziu de Pasti, iar rusii, dupa cum le spuneau adeptii nationalismului satesc, din motiv ca doamna Tania, soacra vinificatorului, venise din Moldova de peste Prut, în timpul razboiului, reuseau sa stocheze lichiditate pâna prin august. Toti erau convinsi ca, de fapt, mos Mitruta avea un laborator secret, dosit în beciul ascuns, la rândul lui, dupa un gard impenetrabil din gladis, în care facea vin din pastile cumparate la mâna a doua, printr-o cunostinta, de la un spital din Iasi. Faptul ca licoarea avea gust de Paracetamol, Aspirina sau Furazolidon n-ar fi fost o mare problema pentru anti-globalistii si conspirationistii locali, cei care nu urcasera în viata lor în tren sau nu mersesera mai departe de iarmarocul de la Flamânzi, însa cum de mai avea rusul vin, se întreba stupefiat satul, când unii bausera de mult inclusiv zeama de doaga? Multi bârfeau ca asa ceva se întâmpla deoarece Solonca „lungea” lichidul bahic cu pastile expirate, dovada cea mai graitoare fiind faptul ca licoarea vânduta la pretul astronomic de douazeci si cinci de lei pe kila, la sfârsitul verii, avea exact efectele inverse ale furazolidonei. Toata lumea bombanea, înjura printre dinti, dar toata lumea cumpara vin cu proprietati fals antidiareice. Însa nici macar cunostintele de alchimie rurala ale lui Solonca nu satisfaceau setea pantagruelica a martorilor lui Bachus. Asa ca, pe la mijlocul lui august, inclusiv insidioasa industrie farmaceutica locala se vedea nevoita sa-si bage instalatiile suprasolicitate în revizie fortata, inducând lacrimi, jale, naduf, înjuraturi de mama si sfinti printre plugareni. Criza anuala de lichiditate a capatat o turnura dramatica dupa marea aglomeratie din decembrie '89, care a bulversat inclusiv viata oarecum tihnita a unui sat resemnat în fata cursului implacabil al istoriei. Unii ajunsesera sa bea mitilic furat de prin uzinele iesene. Erai salvat daca aveai o cunostinta la vreun laborator industrial. Altii nu erau la fel de norocosi. Dupa o dusca pe nerasuflate, pe Dragusanca a lasat-o vederea. În timpul Coppei del Mondo din Italia (1990), mergeam sa vad meciurile la primarie, unde se gasea al doilea televizor color din sat, dupa cel al fostului primar. În timp ce admiram driblingurile lui Maradona si ascultam comentariile complet lipsite de profesionalism ale lui nea Marcel, fosta glorie a fotbalului plugarean, alaturi de genii ale balonului rotund precum Brica sau Dan Vrânceanu, Bombonel, paznicul neînsurat si cocârjat al primariei, a iesit val-vârtej din sala de sedinte, locul „televizorului în culori”, regurgitând mitilicul peste o tufa de flori, care, a doua zi, avea sa devina maronie si sa dea ortul popii. În acei ani, criza de lichiditate devenise atât de profunda la Plugari, încât mai curând gaseai de mâncare, decât bautura, ceea ce nu era chiar de ici, de colo. Într-o duminica, suferinzii din secta lui Bachus au închiriat camionul lui Victor, fost sofer la complexul zootehnic, pe care l-au tocmit sa-i duca undeva pe lânga Copalau, la câteva zeci de kilometri, unde auzisera ca lichidul mântuitor s-ar fi gasit fara restrictii inumane. Seara, la întoarcere, niciunul dintre pelerini nu putea sari obloanele camionului, încât nea Victor, singurul treaz din convoiul abtiguit, a fost nevoit sa le coboare cu un levier. În câteva minute, santul din centrul satului se umpluse de victimele turismului având ca tema alcoolul, care cadeau ca spicele, unele peste altele, într-un spectacol absurd, à la Kusturica, sub privirile stupefiate ale trecatorilor cuprinsi de panica. Dupa ceva vreme, în haosul post-decembrist, se facea alcool din orice, pentru a satisface o cerere vesnic nesatula. Spre exemplu, din glucoza, furata sub forma de calupuri de pe la Antibiotice sau Dumnezeu stie de unde. Îmi aduc aminte ca, într-un an, criza se acutizase în asa hal, încât cel mai râvnit produs bio de provenienta locala era rachiul cald, inclusiv cel albastru, luat cu canita direct de la gura tevii. Nu trebuia sa ai spirit antreprenorial ca sa realizezi ca poti strânge banuti buni de pe urma setei neostoite a fanilor basamacului. Asadar, am dat lovitura! Vara strângeam fructele chifligite într-un butoi de plastic, evitând pe cât posibil ca mustele sau viespile sa se aciuzeze în curtea noastra. Cum lumea din sat cauta disperata lichiditate sau, chiar, borhot, cu scopul distilarii, mi-a trecut prin cap sa împrumut cazanul de la mos Bârleanu, oferindu-i o dobânda camatareasca, echivalentul a doi litri de rachiu pe zi. Abia pusesem alambicul în functiune, iar curtea se umpluse de pasionati ai paharului, atrasi de fum si mirosul de borhot în clocot. Vindeam haraspinca direct de la gura tevii, fara s-o mai strecor prin tifon. Nici macar posletele, o apa chioara, usor parfumata, obtinuta din borhotul stors complet de alcool, nu ramânea nevandabil. Asezat cu fundul pe trotuarul casei, unul dintre clienti ma implora sa-l servesc peste rând, spunându-mi: „Gabita, nu uita, te rog, ca te-am meditat la matematica atunci când ai dat admiterea la liceu!”. Sosit cu destula întârziere, dupa o siesta neplanificata sub gardul lui mos Tapu, dom' Maistru, angajat al institutiei de învatamânt din localitate, se milogea de cei ce bausera deja un rând sa-i cedeze locul la coada si ma ruga cu glasul stins, aproape lipsit de speranta, „sa îl ajut cu o vodca”, în virtutea faptului ca-mi predase nu stiu ce cunostinte agricole prin clasa saptea sau a opta. Când a venit acasa, maica-mea a ramas fara cuvinte, dând nas în nas cu toata crema alcoolicilor deloc anonimi, printre care se gaseau doi colegi de cancelarie. Criza de lichiditate a durat vreo câtiva ani, motiv pentru care, atunci când m-am întors de la o bursa studenteasca din Spania, în loc sa-mi cumpar o garsoniera, am decis sa-mi investesc economiile obtinute cu multe sacrificii într-o crâsma – magazinele alimentare nu prea aveau succes, marja profitului fiind mult mai scazuta. Sensibil la suferinta consatenilor, hotarâsem sa pun umarul la stârpirea celui mai perfid fenomen economico-social al satului, cu puternice consecinte asupra relatiei Stat-Biserica pe plan local, dupa cum ati putut remarca deja. Asa aveam sa-l cunosc pe Eminescu, un vecin retras la vatra dupa o viata tumultoasa pe coclaurii patriei, consumator notoriu, cazut la datorie ulterior, sub fulgii unei prime ninsori, întins pe pamântul înghetat al strazii care, de atunci, îi poarta numele. E adevarat, nu Costache Eminescu, asa cum era poreclit recordmanul local la consumul zilnic de vodca – minim doi litri –, ci Mihai! Crizele de lichiditate tineau cam de la jumatatea lui august pâna când rugineau viile. Toata lumea astepta cu anxientate bruma izbavitoare a începutului de octombrie, semn ca poama aromata poate fi culeasa, data la zdroghitoare si metamorfozata în lichidul vital. Aceasta era emotia de toamna la Plugari. Tulburelul readucea în sat speranta pierduta odata cu intrarea în revizie silita a laboratorului farmaceutico-viticol al lui Solonca. Adeptii lui Bachus se rugau si multumeau Cerului ca i-a mai crutat un an. Criza de lichiditate înceta si începea Oktoberfestul, care, pentru cei mai norocosi, tinea pâna la Boboteaza. Pentru câteva luni, oamenii deveneau blânzi, întelegatori si încrezatori în viitor. Nimic nu parea sa le mai lipseasca. Armonia deplina se asternea peste satul scufundat în parfumul irezistibil de tescovina. Nadejdea revenea printre plugareni, redând scepticilor certitudinea ca, într-o zi, Iisus va aparea calare pe un magar dinspre Prajeni, transformând apa Miletinului în vin. O, ce veste minunata! Gabriel Mursa este profesor de Economie si Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie si Administrarea Afacerilor din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si presedintele Institutului Hayek România
