„Acesta este blestemul epocii noastre, chiar si cele mai ciudate aberatii nu sunt leac pentru plictiseala.” Stendhal Traim vremuri interesante e deja o expresie triviala. Nu ca nu ar fi adevarata si confirmata zi de zi sau poate chiar ora de ora de aberatii dintre cele mai fascinante. Si totul, si mai fascinant, în numele unor noi „legi” nescrise ale oamenilor care folosesc argumentul „democratiei” pentru a valida o auto-suficienta fara margini transformata în gogorita modernizarii de tip forme fara fond sau, si mai rau, împotriva fondului. Problemele acestei abordari sunt multe si, din pacate, cel mai adesea, grave. Poate cel mai benign este felul în care barbarizam limba româna pentru ca ne e lene sa o învatam cu regulile si rigorile ei, dar si mai lene sa gândim sau sa facem cel mai mic efort sa îi cunoastem cuvintele. Deja cu un grad de malignitate este argumentul ca nu facem nimc pentru ca „toate merg prost”. Si mai malign este raspunsul, atât de daunator prin sapatura adânca pe care o face la radacina caracterului, a individului si a grupului, oricare ar fi el, „nu se poate”. Malignitatea absoluta vine însa ca de obicei, într-un mod mult mai subtil. E o adiere suava, foarte blânda care amorteste, încet, usor, cu o amabilitate coplesitoare si care începe sa ne sopteasca în urechile pregatite sa ofere o scapare unui creier care nu mai vrea sa faca nici un efort. Încetul cu încetul, usor, cu voce joasa, susura cu o putere de seductie fara egal, mângâie cu grija materna si se insinueaza cu dibacie în creierele goale, le maguleste pâna la amortire si le umfla încet, dar sigur. E democratia. Adica avem aceleasi drepturi, inclusiv dreptul de a impune ca lege universala ceea ce se produce, indiferent cum si cu ce calitate, în creierul nostru nascut obosit. Trecând peste faptul ca democratia este doar o forma de organizare politica a unui stat, atât si nimic mai mult, cel mai grav este ca grupul, amortit în egala masura, îl valideaza. Si nu pentru ca neaparat crede în el, ci pentru ca „nu are chef” sau nu are timp sau îi e frica sa nu îsi asume denigrarea oricât de justificata a acestui concept nobil. Chiar daca nu are nimic de a face cu situatia în cauza. Un exemplu naucitor a trecut aproape neobservat prin padurea deasa de evenimente senzationale care ne aglomereaza desantat simturile. Unii dintre noi au facut cu ceva timp în urma o decoperire epocala în istoria consumului de alcool. Citam din urmasii acestor vizionari: „Vodka e ca apa, romul e mai mult colorant, dar spirtul îl simti. Dupa un pahar de spirt ai energie pentru o zi întreaga de munca”. Ce este senzational este ca o societate întreaga le-a validat descoperirea. Unii chiar sunt invidiosi: „Cum s-au gândit ei, mai!, sa bea spirt!”. Momentul culminant a venit în momentul în care statul, prin una din institutiile sale fundamentale, a consimtit ca acest comportament este perfect normal. Nu este aberant, nu frizeaza afectiunile psihiatrice, nu, este absolut normal. Acesti vizionari trebuie protejati. Iar cei care nu îi avertizeaza asupra pericolelor la care se supun trebuie pedepsiti fara mila. Sa bem, asadar, orice. Sa ne taiem cu lama, Gilette va plati scump ca ne-a avertizat ca lama este pentru barba, nu pentru vene. Volkswagen si alti producatori de masini vor intra în faliment în urma proceselor din România. Nu ne-au spus ca masina nu trebuie bagata în copaci si nu ne-au spus ca nu rezista la un impact cu trenul. „Sa bem, asadar, spirt!” (de aia se numesc „spirtoase”, nu?). Statul român a spus ca e normal. Unde ne oprim? (mi-e frica de raspuns). Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iasi si presedinte al Asociatiei Creierului Iasi
