Totul e trasat drept, în unghiuri clare. Nici un hop, nici un dâmb. Când te gândesti la humulestean, te apuca disperarea. El era un om viu, galagios. Conturul lui nu era trasat din linii drepte, ci din linii strâmbe si unghiuri ce-o luau pe aratura. Creanga era doar hopuri si dâmburi. * Am privit si eu câteva imagini ale noului look al Bojdeucii lui Creanga din Ticau, fara sa ma aplec prea mult asupra amanuntelor. Impresia e de raceala. De lucru corect facut, chiar si din punct de vedere politic, nu însa si cultural. Am sa ma duc, cu siguranta, promit asta, la fata locului. Acolo ma voi dumeri mai bine despre ce e vorba. Si asta deoarece eu am un adevarat cult pentru Ion Creanga si opera sa. Humulesteanul, daca-i citesti povestirile, ai impresia ca e viu, si ca vorbeste cu tine din interiorul frazelor. Un astfel de fenomen e unic în literatura româna. Si daca vorbeste Creanga din text si din subtext, asa ar trebui sa ne vorbeasca si bojdeuca sa din celesta mahala, cum spune poetul Mihai Ursachi, Ticau. Ar trebui sa fie si ea o opera vie a patrimoniului iesean. Din pacate pare sa nu fie. Noua Bojdeuca e parca scoasa dintr-o cutiuta muzicala si asezata în ograda printre bolovani. Nu scoate nici un sunet. Nici de bucurie, nici de veselie. E ca o cutiuta si atât. Nu stiu daca s-a scos sau înca nu tipla de pe acoperis si de pe alei. O banda adeziva, în chip de steag, mai fâlfâie pe ici-colo, lipindu-se de frunzele adunate pe sub gard. E, de altfel, singura impresie de dezordine si de caldura umana din jur. Totul e trasat drept, în unghiuri clare. Nici un hop, nici un dâmb. Când te gândesti la humulestean, te apuca disperarea. El era un om viu, galagios. Conturul lui nu era trasat din linii drepte, ci din linii strâmbe si unghiuri ce-o luau pe aratura. Creanga era doar hopuri si dâmburi. La fel si personajele sale, Setila, Lungila, Gerila, Pasarila, Stan Patitul, Popa Duhul, Capra cu trei iezi, Nora, Soacra, Ivan Turbinca, si atâtea altele. Daca ar fi sa le facem profilul, atunci ar trebui sa-i modelam din lut sau mai degraba din crengi si radacini. Cum ar putea locui astfel de personaje strâmbe în esenta lor într-o casuta unde nu exista nici un punct, nici o virgula care sa nu fie asezate la locul lor? Totul e rece, trasat cu rigla si compasul. Chiar si lui Caragiale, care era obsedat de geometrie si de calcul, o astfel de casuta construita drept i-ar fi picat greu la digestie. Nici personajelor sale alcatuite din triunghiuri, jumatati de cerc si din sfere nu le-ar fi placut sa stea la taclale sau sa petreaca noaptea sub un astfel de acoperis. Bojdeuca e rece, la fel si cadrul în care e asezata. Si acesta e rece. Prea aranjat din foarfeci, nu însa si din condei. Caci daca ar fi fost aranjat un pic si din condei, atmosfera din jurul bojdeucii ar fi fost ceva mai animata. Pentru a drege busuiocul, autoritatile si responsabili ce s-au ocupat de renovare ar putea sa-i consulte pe ziaristi si pe oamenii de cultura din Iasi, nu de la Bucuresti, de la Sibiu sau Timisoara, sau din alta parte, sa-i invite, de pilda, la un briefing, pe aceasta tema. Idei sunt si solutii se gasesc. Totu-i sa ai bunavointa, sa iubesti orasul si sa-ti mai cobori din când în când talpile si nasul pe trotuar si sa te consulti cu oamenii din urbe. De pilda, ograda lui Creanga ar trebui umpluta cu tot felul de oratanii, care sa-ti aduca aminte de minunata povestire Punguta cu doi bani. Nu ar strica sa fie pe acolo si o capra cu trei ieduti. Apoi o prisaca si o turbinca din care sa iasa tot felul de dracusori. Nu ar trebui sa lipseasca, desigur, nici buclucasa pupaza din tei. Caci daca te duci la Bojdeuca, nu urci dealul Sarariei si apoi cobori cele câteva zeci de trepte spre Ticau ca sa vezi o ilustrata. Nu, lumea lui Creanga, ar trebui sa fie prezenta acolo în toata splendoare si nebunia sa. Si înca un lucru n-ar trebui sa lipseasca de acolo. Motoceii si mâtele. Nici cele mici, nici cele mari, nici motanoii grasi, tolaniti pe prag, într-un cuvânt, pisici de toate rasele, de toate marimile si de toate culorile! Creanga a fost un mare iubitor de pisici. Nu stiu câte se aflau în ograda sa. Douasprezece, treisprezece, douazeci? Acum, pe lânga noua Bojdeuca s-a pripasit vreuna? Cladirea anexa, construita în stil clasic comunist, ar putea fi si ea reconstruita în spiritul lui Creanga. Nu e nevoie de betoane acolo. Sau daca e nevoie, atunci betonul ar trebui turnat în alte forme. Si cladirea anexa ar putea fi transformata într-un ansamblu de casute desprinse parca din povesti. Cocosi si pupaze ar trebui sa se vada în tot locul, astfel ca atât celor mici, cât si celor mari, sa le fie drag sa vina într-un astfel de asezamânt. Ar putea fi amenajata acolo si o mica pensiune de pisici, unde sa poti servi o cafea, o prajiturica, o înghetata cu fistic, sa poti fuma, undeva alaturi, o narghilea, lasându-i pe cei mici sa se joace în curte în voia Domnului. Idei sunt. Din pacate însa multi dintre cei ce se ocupa de cultura ieseana sunt niste moftangii umflati în pene, care umbla cu nasul pe sus si urechile pe jos, desi ar trebui, din când în când sa faca si invers. Prin urmare, asteptam un semn. De ce nu? Putem sta de vorba, macar pe aceasta tema... * Pentru Mihai Ursachi, dupa propria sa marturisire, închisoarea a reprezentat o a doua universitate, unde a învatat politica, literatura, filosofie. Acolo si-a calit spiritul, învatând de la un prelat catolic filosofie, algebra, trigonometrie, latina, germana, poezie si mistica. Cunostinte care transpar mai mult sau mai putin voalat în poezia Magia si alcoolul. În închisoare, conform praporilor sale marturii transmise de sursa „Veronique”, racolata de securitate si plasata în anturajul lui pe post de ibovnica, Mihai Ursachi ar fi luat legatura cu secta Închinatorii lui Satan, ce încerca sa-si faca prozeliti printre detinuti. Sectantii, conform marturisirilor sursei „puteau ghici vointa de putere din fizionomie”, stiinta aceasta ar fi posedat-o si Mihai Ursachi, fiind initiat, dupa cum afirma Veronique de „Sergiu Al George, autorul traducerii textelor de filozofie indiana în limba româna”. Astfel de asertiuni, specifice confesiunilor magistrului, dincolo de nota lor fabuloasa, contin si o doza de adevar. În multe din informatiile sursei „Veronique”, Mihai Ursachi apare, în special în momentele sale euforice, ca un geniu neînteles. Afirmatiile sale sunt contradictorii, de multe ori socante, sfidând simtul comun. Într-una din astfel de iesiri, indignat, poetul declanseaza o tirada împotriva lui Ion Dodu Balan, vicepresedintele Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste, care i-a cenzurat doua poezii dintr-un volum de versuri aflat atunci în curs de aparitie. Amenintarile sunt însotite, dupa cum relateaza informatoarea „Veronique”, de strigatul „Sieg heil”, adica „Traiasca victoria”, strigat pe care-l scoteau trupele soldatilor nemti atunci când porneau la lupta. Din pricina acestui strigat, însotit de lovituri în masa, poetul si-a fracturat, pare-se, mâna dreapta. Relatarea sursei pare credibila. Mihai Ursachi avea un astfel de comportament. Asta ar putea sa confirme multi din cei care au stat în preajma sa. Astfel de reprezentatii erau destul de frecvente si ele se desfasurau atât în incinta unei cârciumi, cât si la el acasa. De multe ori, atunci când veneai sa-i vizitezi bârlogul, Mihai Ursachi te întâmpina îmbracat într-o tinuta pe jumatate cazona, pe jumatate vânatoreasca. Ignorându-te un timp, dupa ce-ti facea semn sa iei loc pe un scaun, el continua sa se plimbe dintr-un colt în altul al camerei, batând pasul de parada dupa ritmul imprimat de Cântecul Nibelungilor sau Walkiria de Wagner, împrastiind prin camera foile prafuite si cartile de poezie, medicina si filosofie împrastiate pe podea. La sfârsitul reprezentatiei, se oprea în fata oglinzii ruginite, se saluta militareste, strigând cu toata puterea, din rarunchi, „Sieg heil! Sieg heil! Sieg, Sieg!” E foarte interesant de spus ca securitatea nu numai ca tolera un astfel de comportament, mai mult decât atât, iesirile sale bahice erau privite cu admiratie de catre securisti, care-l percepeau pe Mihai Ursachi ca pe un personaj extrem de inteligent si de subtil, si din pricina aceasta îl supravegheau, dar îl si protejau, acceptându-i toate hachitele. Printre admiratorii sai apare si numele criticului Nicolae Manolescu, care dupa cum relateaza sursa „Veronique”, „i-a facilitat aparitia integrala a Poemului de purpura si altor poeme în volum, cu o singura modificare sau corectura facuta de Mihai Ursachi – în loc de 14 aprilie, 24 aprilie, 14 fiind ziua eliberarii sale din închisoare. Aceasta schimbare sugerata de critic si acceptata de poet a facut posibila aparitia „Poemului de purpura”. Data de 14 aprilie se afla probabil în vizorul securitatii. Poetul nu trebuia sa bata tam-tam pe chestiunea legata de detentia si eliberarea sa. Dar criticul Nicolae Manolescu, afirma „Veronique”, probabil tot pentru a nu da de banuit organelor si dusmanilor poetului, s-ar fi ferit sa-si arate pe fata simpatia sa fata de autorul Inelului cu enigma, „pozând într-un mare” dusman al acestuia. Cam cum arata si se comporta poetul în acea vreme ne relateaza un alt informator, sursa Stan Petru: „În fond, Mihai Ursachi este un om cult si destept, dar vrea sa traduca în viata ceea ce scrie. Drept protest împotriva normelor de comportare si-a lasat plete, barba, a purtat costume extravagante, apoi a renuntat la ele. Vestimentatia lui din alta epoca (romantica) n-a prins la tineretul prins de alte mode. Ca protest împotriva masinilor, si-a cumparat bicicleta. Acum vrea sa-si cumpere un cal si sa umble calare. A fost la Raducaneni, dar n-a gasit ce cauta. Prin aceste gesturi, el militeaza pentru întoarcerea la natural, sperând sa faca adepti.” Pe atunci, poetul Mihai Ursachi, unul din marii poeti ai Iasului, locuia în Ticau, ceva mai jos de bojdeuca. Atunci a avut multi prozeliti. Azi e unul din poetii aproape uitati ai dulcelui nostru târg învelit în tipla. Nichita Danilov este scriitor si publicist
