Pentru iesirea din starea acuta de platitudine si de autosuficienta în care lumea se cufunda încetul cu încetul, omul are nevoie sa-si regaseasca sau sa reinventeze simtul revelatiei, simtul care ne poate face sa vedem o parte din frumusetea clipei trecatoare si din adevarul zagazuit în noi. * Cât de ciudat suna azi acest pasaj din Dostoievski: „Socialismul, fiind un produs al catolicismului, este de esenta catolica! Si el, ca si fratele sau bun, ateismul, desi opus catolicismului din punct de vedere etic, este si el un rezultat al disperarii, în masura în care tinde sa se substituie puterii morale pe care religia n-o mai are, dar nu prin învatatura lui Hristos, ci asemenea catolicismului, tot prin violenta.”! Eu stiam ca socialismul e un produs al capitalismului, în sensul ca ajuns la satietate (suprasaturatie), capitalismul, revarsându-se peste margini, prin mari miscari de strada, da nastere la socialism. De când si pâna când socialismul e un produs al catolicismului? Sa fi fost aceasta perceptia pe care o aveau o parte din gânditorii secolului al XIX-lea despre socialism? Sa fi fost Marx si Engels, dar si anarhistii P-J Proudhon, Bakunin, Piotr Kropotkin sau, mai apropiat de noi, Noam Chomsky niste buni catolici anarhisti?! Desigur, majoritatea socialistilor marxisti si neomarxisti sunt atei. Dar ce fel de atei? Atei catolici? De ce nu ortodocsi? Problema socialismului, dar si a liberalismului, Dostoievski a dezbatut-o în romanul Demonii cu asupra de masura. Dar acolo nu tin minte sa-si fi exprimat o astfel de idee. si Piotr Verhovenski, si satov, si Nikolai Stavroghin, si alte personaje malefice din roman provin mai degraba din mediul ortodox, decât din cel catolic. Ca ei au devenit atei, asta-i o alta poveste. Daca socialismul este - dupa cum spune Dostoievski - un rezultat al disperarii, care propaga schimbarea prin violenta, cum i-am putea caracteriza pe socialistii reformisti, cei care militeaza pentru o trecere pasnica, pe calea dezbaterilor parlamentare si a miscarilor sindicale, de la proprietate privata la proprietate comuna si la împartirea echitabila a bunurilor? Ateismul lor e legat de esenta protestanta? * În numarul 43, din 15 octombrie 2021 al României literare, într-un interviu realizat de Cristian Patrasconiu, întrebat fiind daca alcoolul stimuleaza creatia, poetul Ioan Es. Pop raspunde cu nonsalanta, dezvoltând pe marginea betiei un adevarat crez poetic: „În cazul meu, da. Alcoolul potenteaza, adânceste si abisalizeaza sentimentele gratie carora scriem. Prin camera lui obscura întrezarim viziuni si legam lucruri aparent de neconectat. Însa nu toti poetii buni beau alcool. Din promotia mea, de exemplu, Daniel Banulescu nu bea. Îi invidiez pe nebautori, dar îi multumesc alcoolului ca mi-a oferit atâtea revelatii. Beau ca si cum as scrie si scriu ca si cum as bea. Sanatate curata si boala avansata…” Mai rar în zilele noastre o astfel de marturisire spusa cu naivitate si dezinvoltura. De obicei, în mediile noastre literare se cultiva pudibonderia. Chiar multi dintre cei care beau, spun ca nu beau, desi îi vezi imediat dupa ce s-au despartit de tine, ca intra într-un bar pentru a iesi din altul. Da, spre rusinea mea cunosc astfel de ipochimeni. Doar aparitia operei lui Bukowski a avut darul de-a schimba paradigma. Azi,chiar si unii dintre pudibonzi au devenit deodata adeptii exceselor de orice fel. Marturisirea lui Ioan Es. Pop îmi aduce aminte de celebrul poem în proza al lui Baudelaire, intitulat „Îmbatati-va!” pe care îl reproduc mai jos, precizând ca versiunea în limba româna îi apartine lui Octavian Soviany: „Îmbatati-va!/ Trebuie sa fii mereu beat. În asta consta totul: asta e singura problema. Pentru a nu simti oribila povara a Timpului, care va striveste umerii si va tintuieste cu fata la pamânt, trebuie sa va îmbatati fara încetare. Cu ce? Cu vin, cu poezie sau cu virtute, dupa cum va e placul. Dar îmbatati-va. Si daca uneori, pe treptele unui palat, în iarba verde a unui sant, în singuratatea posomorâta a camerei voastre, o sa va treziti dupa ce betia s-a risipit pe jumatate sau a disparut, întrebati vântul, valul, pasarea, steaua sau orologiul, tot ce fuge, tot ce geme, tot ce se rostogoleste, tot ce cânta, tot ce vorbeste ce ora e, iar vântul, valul, pasarea, steaua sau orologiul va vor raspunde: E ora sa va-mbatati! Pentru a nu mai fi sclavii martirizati ai Timpului, îmbatati-va; îmbatati-va fara încetare! Cu vin, cu poezie sau cu virtute, dupa cum va e placul!” Dar marturisirea lui Ioan Es. Pop pare sa fie mai apropiata de ideile exprimate de Charles Bukowski în volumul „Despre bautura”, aparut la Ed. Polirom în traducerea unor tineri poeti, apartinând generatiei milenariste, Sorin Ghergut, Domnica Drumea, Gabriela Eftimie, Cristina Ilie, Cristian Neagoe, Dan Sociu si Florin Slapac, decât de autorul Florilor raului. „Desigur/ bautul te/ poate ucide/ o poate face/ si-un dus rece/ sau un tablou de Gauguin/ sau un câine batrân/ într-o zi/ caniculara”, spune Bukowski, însa lucrul acesta îl poate face si o partitura sau o poezie compusa dintr-un singur vers. Bukowski este un rebel, obsedat de sex, de alcool, dar si de poezie si de conditia sociala a muncitorilor. E un anarhist. Ideile sale au multe puncte comune cu cele ce bântuie Demonii lui Dostoievski. Bukowski e un demon american, în care zornaie însa si un sânge nordic deschis spre experientele duse pâna la limita extrema: „Exista un foarte mare sentiment de vinovatie legat de bautura. Nu împartasesc aceasta vinovatie. Daca vreau sa-mi distrug neuronii si ficatul si diverse alte parti ale corpului, e treaba mea. Bautura m-a adus în situatii în care n-as fi ajuns niciodata: paturi, închisori, batai si lungi nopti nebune. În toti anii în care am fost muncitor de rând si haimana, bautura a fost lucrul care m-a facut sa ma simt mai bine. M-a scos din capcana mizeriei statute. Nu degeaba grecii numeau vinul sângele zeilor. Opera mi-am scris-o (o scriu) suta la suta când sunt beat si-n timp ce beau. Asta destinde atmosfera, face cuvântul mai aventuros. Nu cred ca bautura îi distruge pe scriitori. Cred ca-s distrusi de automultumire, de blestematul de ego.” Si ca sa fie mai limpede cum si în ce conditii scrie, Bukowski îsi duce confesiunea pâna la capat: „Când esti beat, devii un pic melodramatic, un pic siropos. E o senzatie placuta. Asculti muzica simfonica, fumezi o tigara de foi. Duci berea la gura si esti pe cale sa tastezi alea cinci sau sase sau cincisprezece sau treizeci de versuri marete. Începi sa bei si scrii poeme toata noaptea. Dimineata le gasesti pe podea. Elimini toate versurile proaste si ai poeme. Cam saizeci la suta din versuri sunt proaste, dar versurile care ramân, când le pui la un loc, par sa formeze un poem.” Sa fie aceasta o formula pentru scrierea unui poem? Pentru multi poeti din tânara generatie, Charles Bukovski e un model. Poate chiar unicul model. * În acelasi interviu din nr. 43 al României literare, întrebat fiind cum vede lumea prin „lentila poeziei sale” si daca simte ca „poezia moare în vremea de azi”, poetul Ioan Es. Pop raspunde ca poezia „s-a nascut în timpuri imemoriale, odata cu rugaciunea, cu care a fost una pâna când poezia a început sa se îndoiasca, sa cârteasca, sa se dezica de autoritate, sa blesteme, sa ia în desert numele Creatorului”. „Poezia - afirma el - este mai libera decât rugaciunea, dar nu s-a despartit de ea, ci o însoteste/ continua în forme dintre cele mai neasteptate.” Desigur ca poezia este mai libera decât rugaciunea, dar si rugaciunea când e rostita din inima prinde aripi nevazute si trece dincolo de granita trasata între om si Dumnezeu. Dar rugaciunea este construita dupa niste dogme pe care cei initiati le respecta cu strictete; rostind versetele pe un anumit ton, într-un anumit ritm, pentru a putea intra în transa si simti cât mai aproape de ei prezenta Domnului. Pe lânga rugaciune mai exista însa si blestemul, care se învecineaza si el cu poezia. Blestemele au o libertate mai mare de miscare, în ele fierbe mânia si ura omului; ele sunt tot un fel de rugaciuni, rugaciuni întoarse pe dos, a caror simpla rostire poate dezlega fortele raului ce sunt zagazuite undeva în cer, facându-le sa reverse pe pamânt. Poezia tine de o stare intermediara, care penduleaza între rugaciune si blestem. Pentru a întelege poezia si lumea în care traieste, poetul are nevoie - spune Ioan Es Pop - de un alt simt: de simtul originar, întregitor, simt care a fost revelat lumii de învatatura lui Cristos. Însa omul de azi, în toata nebunia expansiunii lui, s-a lepadat de acest simt. Din cauza aceasta, azi „omul cuvântului îsi este total insuficient siesi”, afirma autorul Ieudului fara iesire... Din pricina aceasta, el este mai apropiat azi de diavol decât de Dumnezeu. De aceea, nu are nevoie nici de rugaciune, nici de poezie. Iar în curând, aplatizându-se si înstrainându-se cu totul nu numai de lume, ci si de sine însusi, va uita si de blestem. Pentru iesirea din starea acuta de platitudine si de autosuficienta în care lumea se cufunda încetul cu încetul, omul are nevoie sa-si regaseasca sau sa reinventeze simtul revelatiei, simtul care ne poate face sa vedem o parte din frumusetea clipei trecatoare si din adevarul zagazuit în noi. Nichita Danilov este scriitor si publicist
