Într-un grupaj editorial recent,"The Economist" exprima îngrijorarile elitelor europene privind reticenta Statelor Unite de a mai juca, la fel ca în trecut, rolul de garant al ordinii internationale liberale; însa întrebarea legitima este daca, în contextul actualei reconfigurari a peisajului geopolitic, aceasta ordine va mai putea supravietui. Nu cu multa vreme în urma, multe voci de pe continentul european, politicieni, experti, intelectuali, îsi exprimau îngrijorarea fata ceea ce ei numeau comportamentul de „jandarm mondial” al Statelor Unite. Acum, dupa o întreaga suita de evolutii si evenimente, de la agresivitatea crescuta a Chinei în relatia cu Taiwanul, programul nuclear al Coreei de Nord care continua neabatut si eforturile amplificate ale Iranului de destabilizare a Orientului Mijlociu si a zonei Golfului, la ceea ce se întâmpla mult mai aproape de noi, la granita dintre Belarus si Polonia si mai ales la situatia tensionata de la frontiera de est a Ucrainei, multi încep sa fie mult mai îngrijorati de situatia inversa, de tendinta Americii de a se retrage partial de pe scena globala. Teama fiind aceea ca, asa cum scrie saptamânalul britanic The Economist, „America pare sa fi obosit sa-si asume rolul de garant al ordinii mondiale liberale” si dusmanii acesteia profita punând-o la încercare. Rusia si China ameninta sa preia controlul asupra unor „spatii democratice”, e vorba de Ucraina si de Taiwan, în timp ce Iranul pare decis sa devina o putere nucleara. Ce va face America pentru a preveni astfel de actiuni nesabuite si periculoase, se întreaba The Economist. Care observa cu îngrijorare ca Statele Unite au devenit reticente sa utilizeze forta militara pentru a descuraja acest gen de actiuni. „O coalitie de «soimi» (hawks) si «porumbei» de la Washington cere «retinere». Ultimii spun ca, prin demersul de a fi o politie a lumii, America devine inevitabil implicata în conflicte inutile în strainatate pe care nu le poate câstiga. Ceilalti spun ca America nu trebuie sa fie distrasa de la singurul obiectiv major care conteaza: confruntarea cu China.” De unde dubiile, amplificate de dezastruoasa retragere din Afganistan operata de administratia Biden, privind dorinta Statelor Unite de a-si apara aliatii si a-si descuraja dusmanii, dar si a capacitatii americanilor de a gestiona competent crizele globale. Sunt opinii relativ larg raspândite în rândul elitelor politice si intelectuale de pe vechiul continent care, dupa ce s-au iluzionat ca dupa plecarea lui Donald Trump de la Casa Alba, dupa ce „adultii s-au reîntors la butoane” prin administratia Biden, se va reveni la anterioara situatie confortabila, s-au convins între timp ca lucrurile sunt departe de a sta asa. Din multe motive, între care si acela ca starea de spirit a americanilor s-a schimbat semnificativ acum când Statele Unite nu se mai bucura de statutul de hegemon global de necontestat din trecut. Iar The Economist nu face decât sa fie ecoul acestor temeri. Începând din 2015 la cârma editoriala a publicatiei este Zanny Minton Beddoes. Ea a imprimat publicatiei o linie editoriala mai aproape de zona progresista, probabil în acord cu vremurile. Un factor a fost probabil si alegerea lui Donald Trump care a stârnit adevarate frisoane în rândurile elitelor occidentale, pentru care abaterile de la globalism si ordinea internationala liberala erau de neconceput. Elite din care face parte si ea, o dovada fiind chiar faptul ca în 2015 a fost invitata la cea de-a 63 reuniune a celebrelor conferinte Bilderberg care în cadrul unor discutii informale si secrete discuta problemele majore cu care se confrunta lumea contemporana. Si, foarte probabil, editorialul din ultimul numar al publicatiei, „Daca Statele Unite se retrag de pe scena globala, lumea va deveni mai periculoasa” si celelalte articole adiacente, despre criza cu care se confrunta ordinea internationala liberala, amplificata de evidentele tendinte retractile de pe scena internationala din Statele Unite, reflecta atmosfera si punctele de vedere de asteptat la reuniunile Bilderberg unde ideile de globalizare în plan economic, într-o lume bazata pe norme si reglementari gestionate de institutii globale si în care tendinta implacabila este aceea de expansiune a democratiei liberale sunt, înca, sacrosancte. Si chiar daca actualul sistem de aranjamente si institutii internationale este evident în criza, acesta poate fi depanat si facut sa opereze eficient. În aceste conditii, desi revista recunoaste unele semnale pozitive transmise recent de administratia Biden, precum avertismentul lansat lui Vladimir Putin privind consecintele severe la care se poate astepta daca va ataca Ucraina si initiativa organizarii unui „Summit pentru Democratie” (care a avut loc, virtual, saptamâna trecuta, pe 9 si 10 decembrie) este de parere ca „alte puteri trebuie sa-si asume sarcina de a prezerva ordinea liberala, pregatindu-se pentru o lume în care, desi vor trebui sa colaboreze în continuare cu America, trebuie sa se astepte de la un sprijin diminuat din partea acesteia”. De pilda, europenii ar trebui sa cheltuiasca mai mult pentru aparare, sa colaboreze mai mult în domeniul schimbului de informatii, iar în Asia sa renunte la vechi dispute istorice precum cele dintre Japonia si Coreea de Sud. Însa, în realitate, astfel de asteptari sunt nerealiste. Nu problema bugetelor este ceea ce împiedica UE sa devina un actor geopolitic important, ci atitudinea din spatiul politic si atmosfera din societate, marcate de un pacifism pronuntat. Cu siguranta astazi lucrurile arata mai prost din acest punct de vedere decât în anii '80 când un slogan popular în Germania era „Mai bine Rosu decât Mort”. Exista aici o nostalgie, de altfel de înteles, dupa perioada în care globalizarea parea drept ceva natural si implacabil. Numai ca în cea mai mare parte a acestor ultime trei decenii acest lucru a fost posibil doar datorita existentei unei lumi practic unipolare în care Statele Unite puteau sa asigure partial, de pe pozitia lor de autoritate globala necontestata, o parte dintre îndatoririle unui guvern global. Nu mai este cazul. Faptul ca o buna parte dintre elitele politice, intelectuale si de afaceri din Occident se agata totusi în continuare de o viziune care proiecteaza o lume asa cum si-ar dori sa fie, nu cum este în realitate, are mai multe explicatii. Unele sunt de natura ideologica, altele tin de interese economice pentru ca marii beneficiari ai globalizarii au fost marile corporatii occidentale. Mai nou si cele chinezesti. Într-un manifest, intitulat „De ce ar trebui sa pastram institutiile si ordinea internationala”, publicat în 2018 în The New York Times, 43 de experti de renume din domeniul relatiilor internationale sustin ca „ordinea internationala care s-a format dupa al doilea razboi mondial, a contribuit la cea mai lunga perioada din istoria moderna fara razboi între marile puteri”. În plus, cum prin implicarea Statelor Unite în acest proiect au fost promovate valorile democratiei liberale la nivel mondial, Washingtonul trebuie sa continue aceasta abordare. Manifestul trebuie privit în contextul în care la Casa Alba se afla atunci Donald Trump care era acuzat de establishment-ul de politica externa american de comportament izolationist, ilustrat prin sloganul „America First”. Însa pentru profesorul Graham Allison, de la Harvard University, însasi ideea de „ordine internationala liberala” este un mit raspâdit în comunitatea expertilor si decidentilor în materie de politica externa din spatiul occidental, în particular în Statele Unite. În doua articole publicate în Foreign Affairs în vara anului 2018, „The Myth of the Liberal Order” si „The Truth About the Liberal Order”, el respinge argumentele aduse de promotorii acestei viziuni, altfel dominante, asupra peisajului geopolitic considerându-le în buna masura eronate. În opinia sa, principalul element care a asigurat pacea globala a fost, pâna în 1990, „combinatia dintre puterea militara si economica a Statelor Unite si determinarea liderilor americani de a utiliza aceasta putere pentru a constrânge si în final învinge Uniunea Sovietica”. Pentru ca ulterior sa avem pâna de curând, o Pax Americana, cu hegemonia de necontestat a Statelor Unite. Numai ca lucrurile s-au schimbat radical. Pe fondul unui declin relativ al Statelor Unite, am asistat la ascensiunea meteorica a Chinei, la resurgenta Rusiei, si poate cel mai grav, la o criza interna grava a democratiei americane. Culmea este ca tocmai ultimul aspect este în mare parte ignorat în analize precum cea din The Economist care face, e drept, trimitere la polarizarea politica datorita careia multe pozitii de ambasadori nu sunt ocupate sau la disputele în jurul purtatului mastilor sau legilor electorale. Problemele sunt însa mult mai grave, tin de demersul curentului radical progresist, care este departe de a fi unul marginal în mass media (daca ar fi sa mentionam doar grupajul „1619” din The New York Times care este un atac explicit la reperele fundamentale fondatoare ale Americii, inclusiv la Constitutie) zona academica si cea corporatista. Dupa cum scrie istoricul Niall Ferguson în The Spectator o parte semnificativa a societatii americane este cuprinsa de o „adevarata disperare vazând cum institutiile sucomba rând pe rând în fata plagii «woke»-ismului, o ideologie iliberala care îsi are originea în campusurile universitare, dar este acum prevalenta peste tot, din scolile publice din California pâna în CIA”. Dupa ce Pentagonul pare sa puna mai mult accent pe „diversitate” si „combaterea suprematiei albe” decât pe contracararea erodarii superioritatii sale militare în competitia cu China si Rusia si a fost amplu mediatizat faptul ca un amiral s-a declarat transgender, ultimele sondaje indica o cadere socanta a încrederii americanilor în Fortele Armate, la care a contribuit desigur si esecul retragerii din Afganistan, de la 70 procente cu doi ani si jumatate în urma la 40 procente în prezent. În aceste conditii capacitatea Statelor Unite de a sustine în continuare ordinea liberala este sever limitata chiar daca Washingtonul ar dori sa faca asta, dincolo de reticentele interne. Si e greu de crezut ca Summitul pentru Democratie mentionat anterior, care deja a stârnit destule controverse, va avea un efect semnificativ din acest punct de vedere. Cât despre controverse, a exclude pe „criterii de democratie” Ungaria sau Singapore în timp ce inviti Irakul, Angola si Pakistanul (ultimul, în fapt un stat client al Chinei, într-un gest umilitor pentru Casa Alba, a si declinat invitatia) e un gest greu de înteles. Oricum, singurul rezultat palpabil al acestei reuniuni virtuale este acela ca a iritat China. Sunt unii observatori avizati care cred ca aceasta abordare, cu accentul pus pe democratie, este chiar contraproductiva pentru Statele Unite pentru ca introduce constrângeri în competitia geopolitica cu China. Într-un articol publicat cu un an în urma în Foreign Affairs, The Ideology Delusion, doi cunoscuti analisti de politica externa americani, Elbridge Colby (un fost înalt oficial în Departamentul de Stat) si Robert Kaplan, scoteau în evidenta problemele în legatura cu aceasta maniera de abordare, în „cheie ideologica”, a competitiei geopolitice cu China. Chiar daca o parte a elitei marxist-leniniste de la Beijing, si iata si a unei parti a celei de la Washington, ar putea vedea lucrurile în acest fel. „Amploarea economiei Chinei, a populatiei, teritoriului sau si în consecinta puterea sa ar provoca îngrijorare profunda pentru factorii de decizie politica din SUA, chiar daca tara ar fi fost o democratie. Vazând aceasta competitie drept una în primul rând ideologica va face ca natura sa sa fie interpretata complet gresit, cu rezultate potential catastrofale.”
