Suntem în Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel. Postul este perioada în care suntem îndemnati sa ne apropiem mai des de scaunul de spovedanie si de potirul euharistic. Iar pericopele evanghelice pot fi tâlcuite si în perspectiva acestui rost mai înalt al postului. Lasatul secului a avut loc în Duminica Tuturor Sfintilor (cu lecturi de la Matei 10, 32-33; 37-38 si 19, 27-30), unde ni se spune, între altele: „Oricine va marturisi pentru Mine înaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu pentru el înaintea Tatalui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32). Mai corect, dupa Sfântul Grigorie Palama, ar fi traducerea „va marturisi întru Mine”, respectiv „marturisi-voi si Eu întru el”. Spovedania se mai numeste si marturisire. Spovedania o fac de dragul lui Hristos, pentru ca vreau sa fiu cu Dumnezeu. Eu marturisesc ceea ce m-a despartit de El, unde am gresit eu în relatia cu El. Atunci când ai ranit persoana iubita si nu mai ai nici un contact cu ea, ceri unei rude sau unui prieten comun sa intervina. Tot asa cer duhovnicului sa fie martor al întoarcerii mele la Hristos, sa mijloceasca împacarea mea cu El. Iar Domnului Îi cer, de asemenea, sa fie martor al întoarcerii mele la Dumnezeu-Tatal. Nu te poti însa bucura de aceasta sfânta împacare si sa te împartasesti de iubirea lui Dumnezeu daca porti ura, tii minte raul sau nu binecuvintezi pe vrajmasi. De aceea ne spune Domnul: „Si cel ce nu-si ia crucea si nu-Mi urmeaza Mie nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 38). Nimeni nu este, asadar, vrednic a se împartasi daca nu se aseamana lui Hristos în a ierta si a nu primi în inima raul fata de aproapele. Prima duminica din postul de anul acesta este dedicata Sfintilor Români (Matei 5, 14-16; 10, 32-33, 17-18, 22) si Chemarii primilor apostoli (Matei 4, 18-23). Când i-a chemat la apostolat pe „fiii tunetului” – pe Iacov si pe Ioan –, acestia îsi dregeau mrejele (cf. Matei 4, 21). Ei nu au cerut ragaz si îngaduinta de a termina lucrul lor, ci „îndata au mers dupa El”. Si noi am vrea, adesea, doar sa „dregem” viata noastra prin spovedanie si împartasanie. Sa o reparam, sa o peticim, doar ca sa putem sa o luam de la capat. Ca duhovnic, am sesizat aceasta ispita a celui care vine sa se spovedeasca si sa se curateasca doar pentru ca sa scape de un necaz sau de o boala anume. Dar, imediat ce viata lor se „repara” la acel capitol, ei îsi vad mai departe de ale lor ca mai înainte, adica fara Dumnezeu (nu spune alcoolicul ca „se drege” dupa o betie crunta, doar pentru ca sa o ia de la capat?). Daca vom învata sa nu mai „dregem” nimic, ci sa lepadam cu totul viata noastra, vom primi mreje noi, cu care vom pescui lucruri dumnezeiesti. A nu ne mai centra pe viata noastra, ci a trai hristocentric, iata ce ne aduce corecta raportare la lume, în ansamblul ei. Iar a te uni cu Hristos euharistic – caci doar asa devine El centrul vietii noastre – nu înseamna a deveni un soi de superman, care pluteste pe deasupra tuturor. Dimpotriva, înseamna a dobândi acea dragoste care nu mai poate fi învinsa de josnicia si de ura lumii. „Si veti fi urâti de toti pentru numele Meu; iar cel ce va rabda pâna în sfârsit, acela se va mântui” (Matei 10, 22). Ultima duminica a postului de anul acesta este dedicata cuvintelor despre grijile vietii (Matei 6, 22-33). Mântuitorul ne învata ca „luminatorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tau curat, tot trupul tau va fi luminat. Iar de va fi ochiul tau rau, tot trupul tau va fi întunecat. Deci, daca lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!” (Matei 6, 22-23). Mintea noastra, daca este curatita prin spovedanie, ajuta la curatirea întregii fiinte. De multe ori, în procesul de curatire, de despatimire, ne vin în minte multe lucruri urâte, unele pe care nu le banuiam ca ar fi în noi, altele despre care nu stiam ca sunt atât de puternice. Când se curata fundul unui iaz, se tulbura apa de mizeria care iese la suprafata si, pe moment, este mai murdara ca înainte. Dar, dupa procesul de curatire, ea se linisteste si devine mult mai limpede, fiind curata pâna în adânc. Asa este si cu fiinta noastra. Pe masura ce ne tot spovedim si ne cuminecam, tot ies afara lucruri care s-au „depus” în straturi de rautate si în rani peste rani. Spovedania si împartasania scot la lumina pe cele ascunse – întunecate! – ale vietii noastre. Chiar si pe cele care au fost savârsite de noi în frageda pruncie si pe care nu le mai putem accesa cu puterile noastre. Tot în aceasta pericopa suntem îndemnati la a „nu duce grija” de nimic. Dar a trai „fara de griji” nu înseamna a lenevi. Spune Domnul: „Deci, nu duceti grija, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbraca?” (v. 31). Nu avem, într-adevar, a ne „consuma” – a ne stresa! – cu cele pamântesti, asta este sub demnitatea noastra de oameni creati dupa Chipul lui Dumnezeu. Ci suntem chemati la ceva cu mult mai înalt: sa ne straduim, cu toate puterile, a ne îmbraca în Hristos, a mânca Trupul Sau si a bea Sângele Sau. Lepadam grijile vietii ca sa ne îngrijim de dobândirea Vietii!
