Afirm aici cu tarie, oricât de carismatic ne va aparea omul Papahagi (descendent, de altfel, al unei remarcabile familii de intelectuali, cu ramificatii în toata tara) în aparitiile sale publice, va trebui sa stim ca forta, autenticitatea si stabilitatea îi vin din recluziunea academica, acolo unde freamata, neobosita, identitatea sa de temelie, cea a savantului Papahagi. Pe universitarul clujean Adrian Papahagi îl cunoaste foarte multa lume, dar, ma tem, nu - deocamdata, cel putin - pentru latura cu adevarat exceptionala a personalitatii sale. Si asta nu pentru ca asa si-a dorit el, ci pentru ca asa functioneaza dinamica lumii de azi, preponderent pe mecanismele marginale (spectaculoase însa) ale vietii. De aceea, sunt convins, publicul autohton majoritar si-l aminteste pe Adrian Papahagi mai ales ca participant, la un moment dat, alaturi de alti importanti intelectuali români, la activitatea politica. Unii, poate, si-l amintesc si ca formator de opinie ori teoretician al conservatorismului luminat, cu o redutabila pregatire filologic-teologica. Nu e nimic rau sa ai acces la gândirea profesorului de la UBB si pe aceste filiere, întrucât el s-a situat mereu, în respectivele posturi, de partea adevarului, excelând, prin inteligenta si eruditie, atât politic, cât si editorialistic, atunci când a fost nevoit sa recurga la armele polemicii (nu o data, observându-i disciplina de fier si devotamentul aproape sacrificial cu care îsi apara ideile si principiile de furia detractorilor, l-am comparat cu un ostas din vechile ordine monaho-cavaleresti). Totusi, afirm aici cu tarie, oricât de carismatic ne va aparea omul Papahagi (descendent, de altfel, al unei remarcabile familii de intelectuali, cu ramificatii în toata tara) în aparitiile sale publice, va trebui sa stim ca forta, autenticitatea si stabilitatea îi vin din recluziunea academica, acolo unde freamata, neobosita, identitatea sa de temelie, cea a savantului Papahagi. Nu ma joc deloc cu termenii. Sunt prea batrân, prea trecut prin Purgatoriul universitar, ca sa nu am proprietatea lor. În plus, mi-am pierdut, de multa vreme, abilitatea de a ma entuziasma usor. Zic asadar: Adrian Papahagi este un savant incontestabil, un exemplar stralucit dintr-o specie, din nefericire, pe cale de disparitie pe mapamond. Îmi propusesem sa scriu un articol despre cele mai recente (2020-2021) volume ale profesorului, dedicate lui William Shakespeare (tomul cu prelegeri despre „piesele problema” ale Marelui Will - numite asa de F. S. Boas, din cauza imposibilitatii includerii lor în categoriile dramatice canonice - si „istoriile romantate”, intitulat Providence and Grace si publicat de Presa Universitara Clujeana, precum si cele trei carti editate de Poliromul iesean, din seria Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi: Sonete si Romeo si Julieta, Visul unei nopti de vara si Cum va place si Titus Andronicus si Hamlet), dar, dincolo de lipsa spatiului tipografic, am realizat ca ele surprind doar un segment din efortul carturaresc al autorului. Shakespearologia vine, la Adrian Papahagi, ca o consecinta a educatiei sale de medievist familiarizat cu mentalitarul european traditional, de istoric al manuscriselor fundamentale din Evul Mediu, de cunoscator de greaca, latina si engleza veche, dar si de expert în filozofia pre-crestina si în cea crestina care traverseaza si, practic, construiesc, în jurul lor, aceasta etapa esentiala a civilizatiei batrânului continent. Scolit la Sorbona si intrat în cercurile de specialisti de la marile universitati ale Europei, profesorul clujean a dezvoltat, timpuriu, rigoarea studiului integral, a filologiei ca grup epistemologic si nu numai ca domeniu fragmentat de multiple „sub-domenii” si „specializari”. Adrian Papahagi si-a consolidat, prin munca academica lipsita de concesiile boemiei, o perspectiva asupra întregului, singura care reuseste sa-l legitimeze pe savantul autentic si singura, vai, atât de rar dobândita de slujbasii institutiilor universitare postmoderne. Wyrd-ul („destinul” din vechea literatura engleza) acestui (înca) tânar intelectual a fost, se vede bine, de la început, unul singular, fara echivocuri. Ideea predestinarii ma face sa mentionez (în final macar) un detaliu al cuprinzatoarei hermeneutici shakespeariene propuse de Papahagi. Profesorul îl preia pe Hamlet, contradictoriul print danez, sub semnul crestinismului, nu latent, ci manifest. Eroul lui Shakespeare „este agentul Providentei, nu alesul ei”. Hamlet îsi accepta, crestineste, soarta si se pune astfel sub Pronie, platind, temporar, pentru greselile sale, dar obtinând, ultimativ, salvarea sufletului în eternitate. O interpretare corecta a tragediei hamletiene! Avem, în piesa, o trimitere clara la Purgatoriul catolic (fantoma tatalui marturiseste ca s-ar afla acolo) si, mai mult, îl vedem pe printul de la Elsinore luptându-se, în idiosincraziile si dubiile lui filozofice, cu nalucile trecutului. Suntem invitati deci sa-i observam încercarea disperata de a rezista presiunilor unei culturi ambigue care se pretinde crestina (în gestica si discurs) si care totusi nu poate iesi din cutuma obsoletei legi a talionului (în practica si mentalitate). Hamlet e, în fond, un soldat vizionar care combate impardonabilele antagonisme ale istoriei. Cred ca, pe undeva, Adrian Papahagi însusi duce o asemenea nobila lupta. Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
