Fundalul epic al romanului deriva din panorama sublimata a societatii postcomuniste. Zic „panorama sublimata”, întrucât nicaieri Kurkov nu se lasa absorbit de tentatia romanului politic ori macar a celui social. El surprinde, aidoma unui regizor din scoala neo-realismului italian, fara excese de caricaturizare sau dramatizare, „normalitatea” unui spatiu esentialmente „anormal”. Personajele din Moartea pinguinului al lui Andrei Kurkov dispar pe rând, dar nimeni nu este afectat esential de acest joc halucinant cu destinele omenesti, deoarece, în moarte, mentalul colectiv localizeaza, fara inutile ipocrizii, logica suprema a existentei confuze si lipsite de tel. Toata lumea pare sa creada - precum unul dintre eroi - ca „în fiecare secol sunt cinci ani de abundenta, dupa care totul se duce de râpa”. O singura generatie se bucura de scurtul interval de gratie, umplându-si biografiile - fie si temporar - cu semnificatie. Celelalte traiesc din nostalgia „trecutului de aur” si îsi pierd treptat încrederea în viitor. Se deduce astfel usor faptul ca fundalul epic al romanului deriva din panorama sublimata a societatii postcomuniste. Zic „panorama sublimata”, întrucât nicaieri Kurkov nu se lasa absorbit de tentatia romanului politic ori macar a celui social. El surprinde, aidoma unui regizor din scoala neo-realismului italian, fara excese de caricaturizare sau dramatizare, „normalitatea” unui spatiu esentialmente „anormal”. Absurdul stupefiant al realitatii vine din descrierea frusta si nu din analiza ei. Lumea lui Kurkov s-a obisnuit cu irationalul, pâna la a si-l asuma ca mod de viata. De aici si impresia de pasivitate a indivizilor în fata haosului existential. Comenteaza, la un moment dat, relevant, personajul principal, Viktor: „Totul era în ordine sau, cel putin, asa i se parea lui. Fiecare perioada de timp îsi are normalitatea sa, cugeta el. Ceea ce înainte era considerat înspaimântator devenise acum ceva obisnuit, iar oamenii acceptau acest lucru ca norma a vietii si continuau sa traiasca mai departe, fara a-si face probleme”. „Normalitatea” vietii protagonistului este sa scrie necrologuri. Nu chiar orice fel de necrologuri. Ziarul din Kiev (bine finantat!), Stirile capitalei, îi comanda autorului mediocru Zolotariov (ins solitar, al carui singur prieten si companion zilnic e un pinguin, Misa, preluat de la Gradina Zoologica, atunci când institutia în cauza si-a abandonat animalele pe strada, din lipsa de fonduri) niste asa-zise „cruciulite” - articole stilizate, despre diversi reprezentanti ai vietii publice ucrainene, redactate (prezumtiv) la disparitia acestora. Viktor descopera însa, gradual, ca, de fapt, necrologurile sunt solicitate în avans de ziar (pe când protagonistii lor sunt înca în viata, fara a da vreun semn vizibil de suferinta), dintr-un exces de zel, se pare, pe cât de sinistru, pe atât de inexplicabil. Mai mult, curierul care pastreaza legatura între Viktor si conducerea publicatiei, Misa (tiz al pinguinului domestic si, de aceea, identificat în roman drept „Misa-nepinguinul”) dispare, lasându-si fiica prescolara (Sonia) în grija eroului (ulterior, aflam ca el a fost ucis, asemenea multor alte personaje care vin si pleaca în/din naratiune într-o succesiune terifianta). Redactorul-sef al ziarului (singurul care cunoaste identitatea lui Zolotariov, acesta semnându-si „cruciulitele” cu pseudonimul „revolutionar” Un Grup de Tovarasi) îi cere si protagonistului sa plece din oras, pâna „se va mai asterne praful”, sugestia subterana fiind aceea ca ar fi cautat de o ramura (concurenta) a mafiei locale. Solicitând explicatii suplimentare asupra naturii muncii sale (excelent platite de altfel), Viktor primeste de la sef un raspuns dezarmant: daca i se va spune adevarul complet vreodata, înseamna ca nimeni nu va mai avea atunci nevoie de el, devenind fatalmente dispensabil. Ca atare, scriitorul de necrologuri - asumându-si „normalitatea” propriei istorii - se ascunde, pentru o vreme, împreuna cu Sonia si cu pinguinul Misa, în casa periferica a unui amic, politistul Serghei (mort si el mai târziu „la datorie”, în Moscova, si revenit acasa, sub forma de cenusa, într-o urna metalica). Delirul existentei individuale a lui Viktor - delir proiectat, desigur, pe ecranul unei existente comunitare la fel de halucinante - se dezvolta în acelasi ritm nespectaculos, „normal”, s-ar putea spune, cu terminologia personajelor însesi. Intrat în legatura cu un „pinguinolog” din „vechiul regim” (pentru a afla mai multe despre nevoile lui Misa), scriitorul ajunge sa-l îngrijeasca pe batr-n, pentru scurt timp, sa-l înmorm-nteze (atunci c-nd acesta se stinge, de cancer, într-o mizerie crunta) si, mai ales, sa-i respecte ultima dorinta (aceea de a-i incendia apartamentul, cu toate manuscrisele cercetarilor lui de o viata - pentru a nu fi citite, cu ochi neinitiati, „de altii”). Primeste mii de dolari (în circumstante neclare: este vizitat noaptea de persoane misterioase, care detin chei „universale”, „potrivite” la toate încuietorile publice si private din Ucraina si care îi lasa colete cu tot felul de bunuri si obiecte), alaturi de un pistol automat, si face comisioane (cu tenta conspirativa) pentru redactorul sau sef - disparut, ironic, la rândul lui, din oras pentru o vreme, pâna „se asterne praful”. (Va urma) Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
