Când mamei i se facea dor de parintii ei, mergea la magazinul „la Dragan” si cumpara o kila de ulei, o kila de orez sa fie pentru sarmale, o kila de faina de popusoi, alta de grâu si alte alimente pe care nu le mai tin minte. Ma lua pe mine, nu pe sora-mea, ca da! eu eram „barbat”, ma rog, un barbatel acolo, ocrotitorul mamei, cum s-ar zice, si porneam la Goruni spre parintii ei, bunicii mei. Urcam spre Goruni, nu sunt decât cel mult doi kilometri pâna acolo. Ocoleam mahalaua tiganilor zisa Valea Lupului, mergeam pe drumul facut pentru stropit viile GOSTAT-ului, pâna ce ajungeam la Crita. Îl chema, de fapt, Dascalu, dar oamenii din sat îl porecleau Crita, care este numele popular al otelului. Pesemne ca i se spunea asa pentru ca era un om tare ca crita, inflexibil si neschimbator. Era unul dintre putinii gospodari ai satului, care nu se trecuse la colhoz. A profitat si de faptul ca locuia într-un capat al satului, iar domnilor, pardon tovarasilor, învatatori, cei care au facut „lamurirea” taranilor, siliti si ei de politrucii vremii, le era greu sa urce pâna acolo, sub padure. Drumul era lung, iar toamna, când începeau ploile, era practic impracticabil. De fapt, de când venisera comunistii la putere, Crita nu a mai coborât în sat, nu a mai mers în oras. Se spune ca asa s-a jurat. Nu s-a dus nici la nunta fiica-sii. Doar Critoaia, o babuta rosie în obraji si cu nasul mare, cobora dupa treburi sau mergea „cu marfa” în oras. Dar nici ea nu mergea niciodata cu autobuzul. Se lua cu alta baba (n-am stiut niciodata cine era – probabil vreo ruda) cu nasul la fel de mare si tranca-tranca, teleap-teleap, mergeau la Piata Nicolina „cu marfa” în „cociuge”: rosii, struguri, pere – ce se gasea. Si într-o zi, autobuzul, în care babele ar fi trebuit sa se urce, a agatat coromâsla uneia dintre babe care mergeau pe marginea soselei (astazi multi nici nu mai stiu ce este aceea o coromâsla). A trântit baba jos. E drept, nu a patit nimic, dar rosiile s-au chiflicit cu totul. S-a nimerit ca am trecut chiar atunci pe acolo (faceam pe atunci naveta la liceul Racovita din târgul Iesilor): toata „susaua” era rosie de la rosii, iar babele naucite se jâmbau ca ticnitele pe margine. În fine, carute, masini oprite, venise militia – sfârsitul de pe lume. Dar sa ma întorc la mama si la mersul nostru la Goruni (Goroni ziceau si zic oamenii de aici). Dincolo de Crita, la vreo doua sute de metri în sus, era iazul unde ma scaldam cu dracii de sama mea pe caldurile cele mari. Iazul era artificial, facut de GOSTAT, ca sa aiba apa pentru stropit viile din jur. În fine, daca o sa ma mai îngaduiti, am sa va mai povestesc data viitoare. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
