Astazi, fara a sti prea multe despre detaliile evenimentelor de la sfârsitul lunii trecute, putem spune ca pozitia de capo di tutti capi în Rusia contemporana a slabit considerabil. Chiar si faptul ca a fost nevoie sa se telefoneze la o pizzerie vecina si sa se solicite ajutorul lui Aleksandr Lukasenko arata ca lucrurile nu mai sunt cum au fost. În textul de saptamâna trecuta, sugeram ca pentru întelegerea modului de functionare a aparatului de putere din Rusia ar fi utila comparatia cu un cartel al crimei organizate. Desigur, departe de a se ascunde de autoritatea legii, cartelul „este” legea: o creeaza, o impune prin forta, dar, pe cât posibil, încearca sa o legitimeze în fata supusilor, spre a extrage mai usor resursele necesare perpetuarii sistemului. El este, în mod necesar, descentralizat teritorial, pentru ca altfel nu poate fi guvernata o tara atât de mare, si complex din punct de vedere functional, pentru ca oprimarea unei societati moderne reclama o multitudine de activitati distincte. Structura sa este, asadar, una de tip federativ, cu un capo di tutti capi chemat sa mentina echilibrul, dar lipsit de un control direct asupra interactiunii brutale, la firul ierbii, dintre stat si actorii din societate. Seful suprem este puternic daca mafiile constitutive îl considera a fi cea mai buna solutie pentru ca ele sa-si exercite netulburat activitatea favorita: dobândirea arbitrara a resurselor, fara riscurile si durerile de cap asociate pietei libere si cheltuirea lor, fara vreo presiune juridica sau morala. Din acest punct de vedere, autoritatea limitata a sefului nu se traduce neaparat prin instabilitate. Aceasta poate aparea, însa, daca anumite actiuni întreprinse de la vârf risca sa modifice balanta de putere si interese din cadrul regimului. Iar daca se comite o greseala majora, cum a fost decizia de a escalada conflictul din Donbas si de a invada militar Ucraina, în februarie anul trecut, atunci tulburarile sunt inevitabile. Daca totul ar fi decurs conform planurilor, armata rusa si-ar fi atârnat rapid în salon un trofeu reprezentat de victoria asupra Ucrainei. Un trofeu facil, ar fi obiectat unii, dar un trofeu. Pe fondul inevitabilei tensionari a relatiei cu Occidentul, ponderea structurilor militare ar fi crescut semnificativ în deciziile politice de la Kremlin. Sigur ca, într-un stat precum Rusia, represiunea interna ar fi continuat sa fie importanta, iar Internele, FSB si celelalte institutii implicate ar fi fost (în fapt, sunt) pregatite de actiune, dar în centru ar fi (re)intrat sectorul Apararii, ai carui exponenti asteptau cu nerabdare momentul repudierii oficiale a jocului de-a pacea si destinderea. Dar, dupa cum se stie, lucrurile nu au decurs conform planurilor, ceea ce a tulburat atmosfera si a accentuat conflictele din interiorul ierarhiei militare. În esenta, pentru presedintele Putin, il capo di tutti capi, asemenea conflicte nu puteau reprezenta o surpriza – si în niciun caz una neplacuta. Asemenea competitiei atent supravegheate între oligarhi, cea din interiorul structurii militare împiedica aparitia unui centru de putere amenintator. Una dintre reactiile semnificative la blocajele de pe front a venit, se stie, sub forma detasarii unor formatiuni cvasiprivate (cecenii lui Kadîrov) sau private (mercenarii Wagner, ai lui Prigojin). Si unii, si ceilalti aveau un rol în plus fata de cele obisnuite, operationale – acela de a se înfatisa lumii, si mai ales publicului intern, ca trupe ale lui Vladimir Putin, în masura în care sus-numitii condotieri îsi mentineau loialitatea fata de el. Il capo di tutti capi nu a fost, însa, capabil sa mentina în echilibru politic un sistem de putere atât de eterogen. Rebeliunea fostului sau protejat, conducatorul Wagner – nu chiar surprinzatoare, daca avem în vedere lunga istorie a mercenariatului – a venit în momentul în care vârful ierarhiei militare l-a convins pe presedinte sa accepte „nationalizarea” armatei private pe care, indirect, o patrona. Nu este de mirare ca atât de multa lume si-a închipuit, o vreme, ca rebeliunea lui Prigojin ar avea o sustinere discreta de la Kremlin. Astazi, fara a sti prea multe despre detaliile evenimentelor de la sfârsitul lunii trecute, putem spune ca pozitia de capo di tutti capi în Rusia contemporana a slabit considerabil. Chiar si faptul ca a fost nevoie sa se telefoneze la o pizzerie vecina si sa se solicite ajutorul lui Aleksandr Lukasenko arata ca lucrurile nu mai sunt cum au fost. În mod normal, însa, finalizarea acestei tragicomedii ar trebui sa însemne ca lupta pentru putere revine pe vechile coordonate: dura, dar (înca) îmblânzita întru câtva de grija de a nu pune în pericol însusi sistemul.
