Miezul liturgic al lunii octombrie îl constituie sarbatoarea Sfintei Cuvioase Parascheva. Prilej si pentru a reflecta, a câta oara?, asupra vietii sale de doar 27 de ani. Desi s-a nevoit în pustiul Iordanului mai multa vreme, citim ca Parascheva este îndemnata, la 25 de ani, de un înger: „Sa lasi pustia si la mosia ta sa te întorci, ca acolo ti se cade sa lasi trupul pamântului si sa treci din aceasta lume catre Dumnezeu, pe Care L-ai iubit”. Numai ca întoarcerea sa acasa se face în cel mai desavârsit anonimat, necunoscând nimeni ca straina care a venit sa locuiasca la Epivata era chiar Parascheva, cea care îi uimea pe toti, nu cu multi ani în urma, prin milostenia sa. Care este rostul acestei întoarceri acasa? Nu era, poate, mai firesc sa fi ramas în pustiul Iordanului pâna în ultimele clipe ale vietii, în asprimea acelor locuri, sporind în desavârsire? De ce o întoarcere în lume? Probabil ca unul dintre principalele motive a fost si acela ca, pornind din Epivata, Dumnezeu a binevoit sa proslaveasca sfintenia sa în rândul popoarelor balcanice, din Constantinopol pâna la Iasi, via Târnovo si Belgrad. Un alt motiv pentru care Sfânta Parascheva s-a întors acasa e posibil sa fie si acela ca ea, prin acest gest, sa poata face celor din Epivata un ultim dar: trupul sau înmiresmat de harul Sfântului Duh. O încununare a multelor milostenii pe care le oferise în timpul vietii, de la hainutele pe care le daruia pe când avea doar 10 ani pâna la partea sa de mostenire pe care a oferit-o integral saracilor înainte de a se calugari. Faptul ca Sfânta Parascheva nu a dezvaluit nimanui identitatea sa nu reprezinta doar un detaliu aghiografic, un amanunt lipsit de importanta, ci sintetizeaza o sublima si extrem de actuala lectie de smerenie crestina. De câte ori nu am auzit despre sau am vazut noi însine persoane care abia asteapta sa-si decline, cu scopul de a impresiona, identitatea (inclusiv functia, pozitia sociala, averea etc.)? Cred ca fiecare dintre noi a auzit macar o data în viata pe cineva spunând: „Ba, tu stii cine sunt eu?”. Aceasta întrebare: „Stii cine sunt eu?” e simptomatica pentru boala de care se lasa cuprins adesea omul contemporan. Un soi de mândrie prosteasca împanata cu lauda de sine si combinata cu o agresivitate izvorând din duh de stapânire reprezinta cocteilul pe care suntem ispititi sa-l servim zilnic. Chiar si la oameni care sunt cunoscuti pentru fapte sau învataturi (aparent) duhovnicesti, mai gasesti uneori doze din acest cocteil, diluate în discursuri care tintesc sa impuna întregii Biserici un punct de vedere subiectiv. Când suntem stapâniti de duhul lui „tu stii cine sunt eu?” sau „ai sa vezi cu cine ai de-a face!” sau „lasa ca stiu eu mai bine!” sa încercam sa privim adânc si insistent în noi însine. Pentru ca nu am mai facut-o demult. Pentru ca, de fapt, noi nu stim, de fapt, cine suntem. Si traim pe pilot automat, programati de pacatele si neputintele noastre care s-au înscris în creier si în inima precum un soft virusat. Sfânta Parascheva n-a rostit o astfel de întrebare când s-a întors în Epivata. Ea stia cine este pentru ca se întâlnise cu „Cel ce este” (cf. Iesirea 3, 14). Nu avea nevoie de o altfel de recunoastere, nu era în cautarea unei identitati în fata careia sa i se plece cineva. Si poate tocmai de aceea azi toata lumea o stie. Chiar si cei care nu se cunosc, înca, pe ei însisi.
