Acest tip de lucrare face parte din categoria celor pe care studiosii le numesc „instrumente de lucru”. Este vorba despre lucrari cu caracter sintetic, de obicei de mari dimensiuni, concepute si coordonate de unul sau mai multi profesori cu reputatie recunoscuta în domeniul respectiv, care ne stau la dispozitie în salile de lectura ale marilor biblioteci universitare si academice. Astfel de lucrari sunt elaborate si publicate, de regula, sub auspiciile unei mari universitati sau ale unei mari edituri, uneori cele doua entitati actionând împreuna. Sunt astfel cunoscute, ca sa ma limitez la domeniile stiintelor umaniste si sociale, seriile dedicate de Oxford University Press sau de prestigioasa editura De Gruyter, unor domenii de referinta ale cunoasterii umane, precum ar fi filosofia, sociologia, lingvistica, filologia, politologia, sau chiar unei tematici cu o circumscriere mai restrânsa, precum, de exemplu, în câmpul larg al filologiei, editarea textelor vechi, teoria textului, teorii ale interpretarii, sociologie literara, dialectologie, retorica, poetica, contactul între limbi etc., etc. Fara sa fie enciclopedii propriu‑zise, asemenea lucrari au un caracter enciclopedic implicit, prin orientarea programatica de a trata tematica de referinta, pe cât se poate de exhaustiv, obiectiv care nu se poate realiza, într‑un timp rezonabil, decât de o echipa mare. Acesta este si cazul lucrarii de fata. Desi investigatia receptarii în România a culturii germane este limitata la perioada 1918‑1933, conexiunile si interferentele istorice cu perioada anterioara si cu cea posterioara au fost inevitabile si binevenite. Într‑o consistenta introducere teoretica, Andrei Corbea-Hoisie lamureste principalele concepte operationale (cultura, individual/colectiv, spatiu/ timp, grupuri si categorii, trasnfer cultural) care l‑au ghidat în construirea planului general si a structurii de detaliu ale lucrarii. Ceea ce mai trebuie spus, la acest nivel general, este aceea ca autorii au avut în vedere ambele dimensiuni, complementare, desi distincte, ale fenomenului. Este vorba, mai întâi, de dinamica cultural-istorica a comunitatii germane din Transilvania, Banat si Bucovina, devenita minoritate nationala importanta a statului român dupa Marea Unire din 1918 si apoi, în al doilea rând, despre influenta culturii germane asupra culturii românesti în ansamblul ei. Nu avem spatiul necesar pentru a prezenta, fie si succint, problematica tratata în fiecare dintre sectiunile, partile si capitolele lucrarii. Mentionez doar câteva din subiectele si aspectele care m‑au interesat în mod deosebit: perceptia ocupatiei germane din Primul Razboi Mondial în ochii populatiei României, raportul între germanofili si antantofili, mutatiile de mentalitate fata de populatia germanofona (sasi, svabi), procesul juridico-politic si cultural presupus de integrarea germanilor în statul România Mare. De un interes major mi s‑au parut capitolele speciale dedicate reprezentarii studiului limbii germane în scolile si în universitatile românesti, despre dezvoltarea germanisticii românesti în principalele universitati ale tarii, contributiile unor învatati cu studii în Germania (Dimitrie Gazdaru, Serban Titeica, Costin D. Nenitescu s.a.) sau despre circulatia cartilor si a publicatiilor germane în spatiul românesc. Demne de un studiu atent mi se par deopotriva si capitolele speciale intitulate de autori Referinta germana în stiinta si gândirea româneasca, Transferuri ideologice dinspre Germania si Austria, Arte si artisti din spatiul german în România. Ca filolog, am urmarit cu interes capitolele despre interferentele lingvistice între germana si limbile de contact, inclusiv limba româna, din spatiul si din perioada de referinta, pe cele despre traducerile din germana în româna, despre lexicografia româno‑germana, despre profesorii ieseni îndatorati formatiei lor germane, Alexandru Philippide si Iorgu Iordan, sau despre reflectarea interferentelor româno‑germane în publicatiile stiintifice ale epocii, toate redactate de colega mea de catedra (si de birou!) Ana-Maria Minut, singura românista printre atâtia germanisti. Îi felicit, deopotriva, pe tinerii germanisti ieseni (Ion Lihaciu, Casia Zaharia, Alexandra Chiriac, Ana‑Maria Palimariu, Francisca Solomon, Iulia-Elena Zup si Madalina Tvardochlib), la a caror formare s‑a întâmplat sa am o modesta contributie. Volumul al II‑lea, continând partea a III‑a a lucrarii, este dedicat în întregime „evolutiilor culturale în rândul minoritatilor germanofone din România între 1918 si 1933”. Dupa stiinta mea, avem aici cea mai detaliata lucrare de sinteza asupra unei problematici cu implicatii politice, sociale si culturale importante, dar foarte putin cunoscuta publicului românesc. Cele aprox. 1500 de pagini ale lucrarii Limba si cultura germana în România (1918‑1933). Realitati postimperiale, discurs public si câmpuri culturale reprezinta, cum spuneam, nu doar un excelent instrument de informare rapida si de orientare într‑un „câmp cultural” atât de important precum cel al interferentelor culturale româno-germane, ci si un cap de serie si un posibil model pentru alte initiative de acest tip. Poate vreunii dintre membrii tineri ai colectivului de autori vor gasi vointa si resursele necesare pentru completarea tabloului cu materialul corespunzator perioadelor anterioare celei de referinta, eventual al întregului secol al XIX‑lea. De o utilitate maxima pentru cercetarile culturologice, dar si pentru publicul instruit mai larg s‑ar putea dovedi asemenea abordari sintetice maximale si în privinta interferentelor culturii române cu principalele culturi majore ale Europei (franceza, italiana, engleza). Ma întreb daca cercetarea academica româneasca a ajuns la gradul de maturitate necesar unor astfel de initiative. Îmi exprim în final nedumerirea fata de un detaliu de natura tehnica. Indicele de persoane care însotesc fiecare din cele doua volume sunt foarte utile pentru a ajunge rapid la un nume propriu care te intereseaza. Criteriile care au guvernat selectia numelor proprii din aceste indice sunt oferite de autori într‑un preambul. În ceea ce ma priveste, ca cititor, as fi preferat un indice exhaustiv, care sa fi cuprins, de exemplu, toate numele de autori (de articole, studii) citate, inclusiv numele tuturor celor cincizeci si patru de colaboratori, citati ei însisi, ca autori, în alte pasaje decât propriile contributii! Prin editarea în conditii tehnice foarte bune a prezentei lucrari, Editura Polirom îsi evidentiaza înca o data reputatia sa de institutie‑reper în peisajul editorial actual. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
