Astazi exista în Biserica, precum în primele trei veacuri, un nucleu al credinciosilor numiti si „practicanti”, care sunt „madulare vii” ale Trupului lui Hristos, dar si un numar considerabil de credinciosi a caror viata de zi cu zi nu e conforma, ba chiar e cu totul departe de vietuirea crestina. „Problema” intelectualilor, din acest punct de vedere, nu e cu totul diferita de cea a sportivilor, a muncitorilor sau a altor categorii socio-profesionale: ei ori sunt parte din viata Bisericii, viata traita liturgic si interiorizata duhovniceste, ori doar cocheteaza cu ideea crestina si conteaza mai mult în plan statistic. Situatii complicate apar atunci când abordam aceasta a doua categorie, din afara „nucleului”. Obisnuit sa fie spiritul critic si lucid din viata cetatii, un intelectual va avea tendinta de a aplica si Bisericii acelasi tratament. E posibil ca el sa sesizeze probleme reale si sa ajute, mai ales acolo unde ierarhia dovedeste smerita receptivitate la îndreptarea unor aspecte. Dar sunt si situatii în care lucrurile sunt judecate din afara, în nestiinta de cauza sau pe baza unor date sumare. E si cazul recent al unui tânar intelectual care critica un ierarh ca nu aloca mai mult timp si energie comunicarii directe cu credinciosii, nestiind nici ce presupune programul de lucru al unui om cu o astfel de responsabilitate, dar si ignorând faptul ca nu toti trebuie sa aiba harisma comunicarii în masa, dupa cum nu toti ierarhii sunt autori de tratate teologice sau specialisti în constructia de biserici. Intelectualii care se grabesc sa dea sentinte în chestiuni de ordin teologic, respectiv clericii complexati care evita orice dialog cu cineva mai erudit decât ei reprezinta tot atâtea potentiale surse de tensiune între cele doua categorii. Adevaratii intelectuali nu au orgoliul ca se pricep la toate si, chiar daca se pronunta asupra unor teme crestine, o fac strict din perspectiva competentelor proprii, evitând a intra în zone pe care nu le stapânesc. E o problema de onestitate aici. În cazul clericilor complexati putem vorbi de o lipsa de smerenie si chiar de o gresita raportare la teologie. Nu e nimic rusinos, mai ales azi, în a recunoaste ca nu ai cunostintele necesare pentru a purta un dialog cu un specialist într-un anumit domeniu. Desi, macar un pic de cultura generala tot s-ar cere de la cei din Biserica ce-i cinsteste pe eruditii sfinti capadocieni. Dar ceea ce se cere de la un cleric este ca el sa nu vorbeasca din cele teologice ca dintr-o stiinta, adica „nu în cuvinte învatate din întelepciunea omeneasca, ci în cuvinte învatate de la Duhul Sfânt” (I Corinteni 2, 13). „Caci Împaratia lui Dumnezeu nu sta în cuvânt, ci în putere” (I Corinteni 4, 20). Drumul intelectualului catre Dumnezeu e, dupa mine, mai dificil decât al altor persoane. Testul smereniei si al lepadarii de sine este cu atât mai greu de trecut, cu cât cel în cauza este mai erudit. Tind sa cred ca este mai usor unui miliardar sa împarta averile sale celor saraci, decât unui intelectual cu veleitati de savant sa-si rastigneasca mintea si sa accepte ca nu stie nimic, atâta vreme cât nu-L cunoaste pe Dumnezeu. Iar pe Dumnezeu nu-L poti aborda pe cale rationala. El nu poate fi vreodata obiect al cunoasterii noastre, ci doar Subiect într-o relatie de iubire. Pe calea cunoasterii, însa, un intelectual poate fi ajutat sa faca acest salt de credinta chiar prin intermediul unor texte profane. Eu însumi am fost (re)adus în Biserica de un text filosofic, „Critica ratiunii pure” a lui Immanuel Kant. Încât, desi nu devine decât rareori reper de învatatura ortodoxa, ba îsi ia uneori iconoclaste libertati, totusi nu putem ignora potentialul misionar al oricarui intelectual. Potential care se poate actualiza cu o singura conditie: ca acesta sa-si doreasca sincer sa fie sau sa ajunga în Biserica, iar nu sa ramâna un vesnic observator „detasat” si „critic” al ei.
