Daca ar fi vrut acum Corneliu Baba sa-i imortalizeze pe tarani, i-ar fi fost nespus de greu sa-si închipuie o scena similara. Taranii lui Baba apareau dârzi, demni, cu priviri încrâncenate. Din dârzenia de altadata a taranului român, azi a mai ramas doar o palida amintire, în care pluteste resemnarea. Mergând spre locuinta femeii de serviciu care-i servise în anii 1950 drept model lui Corneliu Baba pentru realizarea tabloului Odihna pe câmp, ma întrebam de ce oare ochii artistului se oprisera tocmai asupra acestui chip? Fusese o simpla întâmplare sau Corneliu Baba cauta o figura reprezentativa, arhetipala pentru spatiul românesc marcat de drama razboiului si a colectivizarii? Între timp, chipul femeii si chipul barbatului adormit din tablou devenisera doua simboluri ale întregii clase taranesti aflate în pragul marilor schimbari si drame ce se desfasurau în societatea româneasca. M-am gândit si la simbolul pe care l-ar putea avea copilul reprezentat pe pânza. Nici somnul lui adânc cufundat în materie nu pare prea senin. L-am putea interpreta ca pe o mirabila samânta aruncata în brazda cruda a vietii. Chipul sau adormit m-a dus si ma duce si acum cu gândul la celebrul „vis al mortii eterne”, despre care vorbeste Eminescu în Împarat si proletar. Oare întâlnirea cu Corneliu Baba o marcase pe femeia simpla ce-i pozase? Viata ei a devenit altfel dupa ce a intrat în albumele de arta sau în manualele scolare sau s-a scurs în mod obisnuit? Oare partidul nu a protejat-o, oferindu-i o alta slujba? Am ocolit blocul si am cautat panoul cu Gazeta cartierului, care trebuia sa-mi devina punct de reper. Ca sa nu ma ratacesc, batrâna avusese grija sa-mi trimita în întâmpinare o fetita de unsprezece-doisprezece anisori, care sa-mi serveasca drept ghid. Surâzându-mi, fetita ma conduse pâna la usa doamnei Eugenia Scorpan. O usa noua, de brad, proaspat lacuita, de care se lipisera câteva furnici si un gândac. Gândacul mai misca din picioruse, zbatându-se sa se întoarca de pe o parte pe alta. Observându-l, fetita îi trase un bobârnac, si gândacul ramase întepenit în lac. Fetita îl apuca cu vârful degetelor si-l arunca jos, pe pres. Între timp usa se deschise si în cadrul ei ma întâmpina o femeie joasa de statura, puhava si la fata, si la trup. Chipul ei închis la culoare mi se paru a fi neasteptat de blând. Oare unde disparuse încrâncenare de-alta data? Ochii închisi la culoare ma cercetara un timp, dupa care doamna Eugenia ma pofti cu un glas nespus de blând, dar usor ragusit, sa intru în casa. În timp ce încercam sa-mi pun haina în cuier, mi-a trecut prin minte întrebarea: daca dupa Decembrie 1989 Corneliu Baba s-ar fi apucat sa picteze tablouri cu tarani, cum i-ar fi reprezentat? La ce vârsta? Cu ce vestimentatie? Cum i-ar fi asezat în cadru? Epocile sunt, într-un fel, complementare. În perioada anilor 1950, taranimea fusese deposedata de pamânt si de mijloacele de productie. Caii au fost dusi la abator. În gospodariile taranesti doar ici-colo mai puteai gasi câte un cal scapat ca prin minune de la cumplitul masacru. În locul lor, pe câmp au aparut tractoarele. Dupa 1990, taranii si urmasii lor de la oras au intrat din nou în posesia pamântului confiscat de comunisti. Între timp însa, ei îsi pierdusera sentimentul ca acest pamânt le apartine. Legatura taranului cu glia se pierduse. Cei mai multi nu stiau ce ar putea sa faca cu pamântul dobândit într-un mod neasteptat. Unde erau taranii de altadata? Unde era Ion, personajul din Rebreanu, pentru care pamântul era sfânt? În locul lui aparuse Moromete, dar si el n-a rezistat prea mult pe ulita. Pasii lui s-au evaporat în eter din constiinta noastra. Ionii si Morometii din satele noastre depopulate nu sunt nici tarani, nici oraseni. Un amestec hibrid de trasaturi si situatii îi face sa aduca din ce în ce mai mult cu taranii avangardisti descrisi de Mircea Cartarescu în Georgicele, scrise la sfârsitul anilor saptezeci, în plina epoca de aur ceausista. Atunci, în momentul aparitiei, Georgicele sau Ninsoarea electrica a lui Traian T. Cosovei sau Budila-Expres a lui Alexandru Musina pareau niste bizarerii, care combinau lozincile cu absurdul dadaist iesit din lada de zestre a lui Urmuz. Azi, ele suna mult mai veridic, semn ca între timp realitatea, si cea din mediul urban, dar mai cu seama cea din mediul rural, s-a(u) convertit la noua epoca surrealista pe care o traim. Citez un scurt fragment din Georgica a X-a: „taranul si-a îngradit batatura/ cu un gard de reclame si maracini/ sorele îl primeste în conserve/ pe banderolele lor ruleaza un film/ ultrasecret în care se poate vedea/ cum ies din pamânt turelele grâului/ cum semintele parasutate mitraliaza/ ciorile care n-au prins cursa de seara/ a înarmarilor...” Sau, iata, si o alta secventa edificatoare: „în somn taranul vorbeste/ cu lucrurile de mare utilitate/ cu sobe, masini de gatit si vase emailate/ cu oratanii si porci voi feciori/ zice si feciorii apar din gura lui mirosind a pamânt/ când oi muri si moare si e bocit/ de satul adunat si de rudele de la haga/ si amsterdam/ se fac fotografii/(...) voi feciori/ arati mai departe câmpia manoasa/ si veti da de o bomba neexplodata/ si nebotezata/ voi botezati-o cu niste cherry sau triple sec/ goniti ciorile care filmeaza/ schimbati rola si apoi strategia/ si nu uitati ca va vede iisus, octavian goga/ si sânta maria/ fetii mei mai zice în somn taranul/ treziti-va ca s-a luat dupa mine/ seful de post/ cu bulanul.”. Am citat din Georgica a III-a. E interesat de urmarit cum anumite secvente din poezia nonconformist optzecista, care în momentul scrierii textelor nu aveau prea mult de-a face cu realitatea, s-au materializat în epoca tranzitiei de la socialism, la capitalism, îmbracând formele cele mai hilare. Vizitând azi târgurile si satele românesti, avem senzatia ca traim într-un spatiu în care urmuzianismul s-a amestecat cu balcanismul de scoala noua, izvorât parca din filmele lui Emir Kusturica, unele dintre ele realizate în aceeasi perioada în care a aparut la noi miscare optzecista. Azi taranii români nu mai au nevoie de pamânt. Daca îl au, îl arendeaza pe nimica toata sau îl vând. Pamântul reprezinta pentru multi dintre ei o povara. Azi satele si micile târguri s-au depopulat. Au ramas lipiti locului doar batrânii. Deci daca ar fi vrut acum Corneliu Baba sau un alt artist sa-i imortalizeze pe tarani, i-ar fi fost nespus de greu sa-si închipuie o scena similara. Azi taranii nu se mai odihnesc pe câmp decât sub capota masinii. Taranii lui Baba apareau dârzi, demni, cu priviri încrâncenate. Din dârzenia de altadata a taranului român, azi a mai ramas doar o palida amintire, în care pluteste resemnarea. Ma tem ca daca în zilele noastre cineva ar vrea sa picteze un tablou având aceeasi tema, ar trebui sa apeleze la o tehnica avangardista sau cubista, reprezentând o lume haotica, iesita din propria sa matca. Spatiul mioritic s-a deformat, a capatat accente dadaiste. În sfârsit, cautând sa pun capat sirului nesfârsit de gânduri ce se napusteau ca niste corbi asupra mea, mi-am atârnat haina în cuierul de pe hol, si scotând reportofonul din geanta, am pasit în sufragerie, o încapere de circa 12 metri patrati care facea legatura cu dormitorul. Pe pereti erau expuse câteva fotografii de familie, frumos înramate, alaturi de Rapirea din serai, pe care în anii comunismului o puteai vedea aproape în orice casa de taran sau de orasean. Prezenta acestei carpete nu m-a mirat. Tot cadrul interior facea ca prezenta ei sa devina la fel de necesara ca si iconitele strajuite de candela din colt. Privind cu coada ochiului spre carpeta, cautam sa vad daca nu cumva si imaginile surprinse în tablou nu s-au schimbat. Ma asteptam ca în locul semilunii, de pilda, sa apara un casetofon, de aceeasi forma, din care sa se reverse vocea lui Salam sau cea a lui Adrian Copilul Minune. Simtindu-ma culpabil pentru fantezia mea, mi-am desprins privirea de pe perete si am început sa privesc fotografiile de familie frumos asezate sub sticla ce acoperea fata de masa, cu motive rustice, mirosind a naftalina. - Acesta-i baiatul meu mai mare, care acum lucreaza la o garnizoana din Bacau. Iar acesta, vedeti, e sotul meu despre care am vorbit. Tocmai ce am vizitat locul sau de odihna si i-am tamâiat mormântul. Dumnezeu sa-l odihneasca în pace. Caci a fost pacatos, dar pacatoasa am fost si eu. Iar aici, în stânga, e baiatul meu mai mic, care locuieste pe aceiasi scara cu mine. Am noroc de el ca ma mai ajuta cu ce poate. Sotia lui a mostenit câteva hectare de pamânt la Flamânzi si ne mai cârpim si noi pe ici pe colo traiul. Iar, aici, adauga batrâna, sunt eu, la 18 ani. Parca mai ieri eram copil, apoi fetiscana, iar acum am ajuns sa-mi depan amintirile, spuse femeia oftând, dupa care, simtind stinghereala mea, trecu la un alt subiect. - M-a sunat sotia pictorului Dan Hatmanu si mi-a spus ca veniti, continua ea. M-am tot gândit si tot gândit la ce sa va spun. Si m-am gândit atât de mult, încât acum mi s-au evaporat parca toate gândurile din cap. Oare ce v-ar putea interesa? I-am zis doamnei Scorpan sa-mi vorbeasca despre viata ei si despre perioada în care l-a întâlnit pe Corneliu Baba. - Prima întâlnire a fost la Muzeu. La Muzeul de Arta. Corneliu Baba era un om înalt, foarte elegant si manierat. Avea o haina de piele de caprioara, o sapca de aceiasi culoare si un fular asortat la toata aceasta vestimentatie. Fularul avea, probabil, menirea sa-i scoata în evidenta partea artistica. Se cunostea de la o posta ca-i artist, desi el încerca sa ascunda faptul asta. Voia sa para un om obisnuit. Tin si acuma minte, ca m-a masurat din priviri, si mi-a propus sa ma pozeze. Iar eu, desi eram patrunsa de o stare tulbure, am acceptat. Tin minte ca în biroul lui mai erau si pictorul Agafitei si sculptorul Iftimie Bârleanu, care ma priveau si ei cu atentie, cântarindu-ma din ochi. Nichita Danilov este scriitor si publicist
