Stiti ce cred? Ca treaba cu „Nu calcati iarba!” (îndeobste prin parcurile urbane) foarte probabil vine de pe vremuri, când iarba de prin gradini trebuia cosita nu atâta cât sa fie cosita, ci ca sa faci fân si apoi otava, la a doua si (uneori, deseori) a treia cosire. Si tin minte cum bunicul ne interzicea noua, copiilor, sa umblam hai-hui vara prin gradina, sa calcam, adica, iarba! Trebuia musai sa folosim doar cararea. De ce? Pai, simplu: iarba calcata se coseste mult mai greu! Anul acesta n-am cosit doar curtea (de doua ori deja), ci si gradina. Marti, 27 iunie 2023, la ora 10.55, am terminat de cosit, deci, si gradina. Ma rog, partea principala, pâna la râpa. Nu mi-a luat decât, daca am numarat bine, 10 zile, zile în care am cosit între doua si doua ore jumate, mai mult nu tinea bateria. Cam dupa doua ore de cosit, doamna Coasa face pe nebuna! Pur si simplu nu ma mai asculta: ba se-nfige în pamânt, ba se blocheaza în vreun smoc de iarba paioasa cât mine de înalta, adesea chiar mai mare! Totusi, cum ziceam, am reusit sa cosesc îndeobste timp de doua ore jumate, dar ce chin si chinuiala! Macar ca berea rece de dupa e o placere cât de cât recompensatorie. Acum, în ce priveste iarba, Dumnezeu cu mila. Postând eu pe FB treaba cu chinul si chinuiala, sunt sfatuit de o prietena sa-mi iau o motocoasa. Pai, i-am raspuns, sa poluez si eu în fel si chip? Prefer sa cosesc asa, clasic, cel putin cât mai pot, si am parte si de fitness gratuit! Dar sa vedeti ce-am patit duminica trecuta. Se anuntase vreme ploioasa, dar cum ploaia s-a lasat asteptata, mi-am luat coasa, tocul cu cutea si m-am dus sa mai trag câteva brazde. Brazde e mult spus, caci a trebuit mereu sa ma reasez astfel încât sa stau în spatele cazaturii ierbii, care iarba, în anumite locuri, cazuse în stil vârtej – adica în toate directiile. În fine, cosesc eu vreo jumatate de ora, când îmi spun ca asa nu mai merge, cu mânerul miscându-se si stând sa se rupa, nu mai aveam control suficient asupra coasei. Ia sa schimb eu coada, sa iau aia veche, oarecum de rezerva, primita cu ani în urma de la un vecin mot (pe la începutul anilor doua mii, poate sfârsitul anilor nouazeci, câteva familii de moti de prin Apuseni si-au cumparat case si s-au stabilit la Amnas), om tare de treaba (fie-i tarâna usoara, cred ca-s deja peste zece ani de când s-a prapadit, dupa niscaiva ani de chin – suferise de Parkinson). Zis si facut. Ma duc în curte, scot coasa, o montez pe coada veche, cam scurta, dar de, m-oi obisnui eu. Ce sa te obisnuiesti frate, pentru ca dupa vreun sfert de ora s-a rupt coada veche, fix la mâner! De mirare nu-i, era cariata rau, iar solicitarea la care a fost supusa cu iarba mare si grea i-a dat lovitura finala. Bun, acum ce fac? Ma duc iar în curte, scot coasa de pe coada rupta si constat ca nici coasa nu mai e întreaga! Ce naiba? Ei bine, se rupsese codita din spatele ei cu ajutorul careia se fixeaza în coada – nu-i stiu numele tehnic. Coasa, buna, de otel de calitate (marca Slovakia, Made in... Slovenia!), primita cadou de la un unchi de-al meu, cu ani în urma, pe când mai venea în satul natal sa petreaca zece zile pe aici (s-a prapadit si el anul trecut, al 98 de ani – odihneasca-se în pace!), devenise inutila din cauza unei bucatele de metal cât unghia de la degetul mare. Mi-am aprins o tigara, oricum, între timp ploua usor, dar constant, nu mai era chip de coasa. Dar când s-a oprit ploaia si s-a luminat un pic, parca mi-era ciuda ca n-aveam cum sa ma reapuc de cosit. Ia sa vad naiba cum fac cu mânerul de la coada initiala – o coasa de rezerva mai aveam, cumparata de la un consatean cu banii de-un pachet de tigari. Mda, veche si cu lama îngusta de la cât va fi fost folosita (batuta si ascutita cu cutea), dar pesemne una de calitate superioara, de vreme ce e compusa din doua coase: coasa-coasa a fost „montata”, adica prinsa cu patru nituri, pe o coada de la alta coasa (partea cu care o fixezi pe coada de lemn). Mânerul, deci. Hm, nu era prima data când trebuia sa confectionez unul nou. Cel rupt era prea scurt pentru a mai putea fi folosit, dar aveam unul vechi, lungut, cu suficient spatiu cât sa-i fac „codita” de fixat în coada. Îmi iau briceagul elvetian, masor cât trebuie sa tai, fixez mânerul într-o meghina mica, tai si desprind cu un cutit vechi, înca de pe vremea mamei, pe care-l folosea când trebuia taiat ceva tare, recurgând la lovituri cu ciocanul pe partea de sus a lamii (urmele se mai vad si acum). În fine, aveam mâner, se potrivea perfect în gaura din coada, am montat si coasa veche si m-am dus la cosit. Când i-am povestit unui prieten la telefon ce patanii avusesem cu coasa, îmi replica el ca oare câte semne as mai fi vrut ca duminica omul sta si se odihneste, nu coseste prin gradina? Ce sa va mai povestesc? Pai, marti am terminat eu de cosit iarba pâna la râpa, miercuri a fost o zi ploioasa, dar joi, parca aveam chef de cosit! Si m-am dus sa cosesc pe si sub râpa, oarecum de placere, acum – a fost si mai usor (dincolo de faptul ca trebuia sa stau în panta pe portiunea mai abrupta), iarba fiind ceva mai mica si cazuta mai „ordonat”, aproape in corpore într-o singura directie... A, si înca un gând ce mi-a trecut prin minte pe când coseam. Stiti ce cred? Ca treaba cu „Nu calcati iarba!” (îndeobste prin parcurile urbane) foarte probabil vine de pe vremuri, când iarba de prin gradini trebuia cosita nu atâta cât sa fie cosita, ci ca sa faci fân si apoi otava, la a doua si (uneori, deseori) a treia cosire. Si tin minte cum bunicul ne interzicea noua, copiilor, sa umblam hai-hui vara prin gradina, sa calcam, adica, iarba! Trebuia musai sa folosim doar cararea. De ce? Pai, simplu: iarba calcata se coseste mult mai greu! Michael Astner este poet, traducator si publicist
