Nimic mai firesc cu ocazia Zilei Nationale decât o discutie despre ce înseamna „sa fii român”. Evreu român. Nu stiu daca trecând în revista uimitoarele aventuri ale lui Jean-Jacques Askenasy, în cele noua decenii de existenta, are vreun rost invocarea cliseului obosit potrivit caruia „viata bate filmul” (cu atât mai mult cu cât televiziunea israeliana i-a si facut unul plecând de la cartea sa de memorii). În primul rând, pentru ca acest volum1 are ca miza continua cautare a identitatii, iar „istoriile” si „geografiile” sunt doar instrumentele prin intermediul carora eroul, provocat de partenerul de dialog, scruteaza chipul si parcursul propriului eu de-a lungul unei vieti pline de suspans si neprevazut. Caci întrebarea „cine sunt?” are, din capul locului, o multime de raspunsuri: fiul unui evreu român integrat („oltean-evreu” din Rosiorii de Vede, cum se definea acesta, cu umor) si al unei bogate evreice sefarde din Bulgaria, fiica de rabin si nepoata a patronului filialei de acolo a multinationalei Socombel, unde Marcel-tatal promovase contabil, micul Jean vorbeste în casa limba franceza2. Mutat apoi de la Sofia la Paris si de acolo (sub amenintarea Gestapo-ului care venea cu trupele germane, cuceritoare la începutul celui de-al Doilea Razboi Mondial) la Craiova familiei tatalui, eroul nostru descopera ca trebuie sa învete o alta limba. Desi numele sau ar fi sugerat apartenenta la grupul etnic evreiesc askenazi din Galitia, germanofon (cu dialectul specific numit idis), iar descendenta evreiasca hispanica a parintilor din grupul etnic al evreilor sefarzi ar fi trebuit sa-l formeze ca vorbitor al dialectului ladino al acestora, Jean-Jacques învata limba româna ca limba de baza pentru ca altfel nu ar fi putut trai si merge la scoala în tara adoptiva unde se refugiasera ca sa supravietuiasca terorii naziste. Micul român descopera însa, la zece ani, în prima clasa gimnaziala a Colegiului „Carol I” din Craiova, clasa de elita unde intrase gratie notelor foarte bune, ca e considerat diferit de colegii lui. Tocmai aparuse Decretul-Lege 1220/1940 în urma caruia a aflat ca el, ca evreu, facea parte dintr-o rasa inferioara care nu mai avea dreptul la educatie sau la proprietati. Sau, cu vorbele adecvate ale „Pedagogului Tricolor” (numit asa de elevi pentru ca-si ornase cârja cu o eticheta cu steagul national, ca sa-i fie evidenta apartenenta etnica), cel care îl însfacase de o aripa si-l izolase demonstrativ în ultima banca, singur, ca a devenit, brusc, „o lifta pagâna”. Colegii nu l-au mai putut batjocori prea mult pentru ca, rapid, a fost dat afara din scoala fiind nevoit, împreuna cu alti câtiva copii de evrei, sa se refugieze la studii în clasa improvizata pe lânga Templul Shil, încropita de comunitate. Care însa era askenazi ceea ce pentru el, sefard, a fost o prima experienta a tensiunilor si conflictelor religioase inter-evreiesti. Noroc de „banda lui Voicu”, alcatuita din adolescenti fii de legionari, care-i asteptau la poarta si-i ciomageau zilnic, ca sa-si faca mâna, astfel ca nu mai apucau sa interiorizeze polemicile religioase. Spre deosebire de multi parinti care si-au retras, de frica, copiii si de la scoala religioasa, tatal lui Jean, dominator si intrepid, l-a trimis la lectii de box ca sa învete sa se apere (în paralel cu lectiile de vioara, fireste!). Asa ca a supravietuit, chiar cu buza rupta si cu ochiul umflat. Poate cea mai paradoxala parte a vietii tânarului Askenasy a fost cea traita în „raiul socialist” din România, între 1945 si 1972. Ca om care a supravietuit, spre deosebire de Lucretiu Patrascanu, chiar în patru dictaturi (regala, legionara, antonesciana si a „proletariatului”!) eroul acestui dialog povesteste ca regimul comunist a fost cel care l-a chinuit cel mai mult. În primul rând, colegii de liceu regasiti care-l atacau în haita sa-l bata si-i dadeau jos pantalonii ca sa admire circumcizia rituala, pâna când un coleg român, cu umeri lati si pumnul greu, le-a spus ritos: „de azi înainte, cine vrea sa se bata cu jidanul sa sara numai câte unul. Ati înteles? Ca, daca va mai prind ca tabarâti pe el, aveti de a face cu mine.” (p.84). Asa începea visul de aur al omenirii în tara noastra pentru un strain care si-a descoperit, pas cu pas, identitatile: si român, si evreu. De altfel, aceasta parte a povestii ar trebui sa fie o surpriza pentru multi dintre cei care vehiculeaza cliseul generalizant cu „comunismul care ne-a fost adus de evrei”, caci profesorul Askenasy rememoreaza cu tâlc cum s-au pliat apoi oportunist pe cerintele noului regim impus de tancurile Armatei Rosii evreii mai orientati, din Basarabia, „care stiau care-i treaba cu comunismul”. Pentru ca, da, contrat stereotipurilor, nu toti evreii au fost parte a masinariei asupritoare a nazismului rosu, ba, dimpotriva, cei harnici si muncitori sau cei care avusesera proprietati sau o situatie materiala ceva mai buna au fost rapid sufocati de teroarea rosie pentru care au devenit, în mod natural, „exploatatori”, „dusmani de clasa”, „chiaburi” sau, inevitabil, „sionisti” ajungând în închisori sau trebuind sa suporte tot felul de persecutii. Nu e aici locul pentru a detalia, dar oamenii întreprinzatori si onesti nu era de aceeasi parte a baricadei cu evreii basarabeni racolati de Stalin pentru a activa drept Coloana a V-a a Armatei Rosii si care au fost, dupa razboi, parte a elitei comuniste românesti pâna la epurarea lor violenta sau tacita în timpul dictaturii lui Dej. De asemenea, valurile de emigrare spre nou creatul stat Israel de la finele anilor 50 si în anii 60 sunt foarte interesant puse în lumina prin marturia directa, lipsita de ipocrizie, a unui martor ocular. Aceasta parte a povestii a fost, pentru mine, o foarte utila prezentare care mi-a luminat multe zone obscure din acele vremuri de dinaintea nasterii mele. Oricum, aventura studiilor medicale de la Timisoara, cu exmatricularile de rigoare, cu spagile inevitabile pentru a fi reprimit si transferat la Cluj, cu absolvirea „magna cum laude” care i-a adus o repartitie într-o comuna „cu acces la sosea” ramâne o pagina de istorie sociala extrem de interesanta. Continuata apoi cu aventura ascensiunii sale profesionale, mai mereu blocata de „dosarul de cadre” cu parinti a caror avere fusese nationalizata si care au reusit sa emigreze în Israel în 1961, si cu sicanele inevitabile pentru un român „neromân” care voia sa faca cariera la Bucuresti dupa ce, ca „tradator” îsi depusese si el actele de emigrare în 1956. E de mentionat savurosul episod când o trezeste din lesin pe Lica Gheorghiu ceea ce îi va aduce salvarea din ghearele Securitatii, caci, dupa ce a fost chemat de însusi Tovarasul Dej (care aflase de puterea lui de vindecator de la propriul sofer, salvat de doctorul Askenazy care, desi era medic specialist în neurologie, nu era lasat sa profeseze decât ca medic de circumscriptie!), a devenit brusc o celebritate pentru toata burtaverzimea comunista cu vile în Predeal. Ceea ce a declansat, previzibil, furia si ura tovarasului doctor Risca, seful Policlinicii Speciale a CC-ului din zona. Care, împreuna cu securistul aferent, i-a facut un denunt ce era sa-l coste libertatea. Noroc ca Tovarasul îi lasase o carte de vizita si astfel, vorbind cu seful de cabinet, a putut scapa de înscenare. Scena cu Prim-secretarul PMR pe Regiunea Brasov si cu Presedintele Consiliului Popular asteptând drepti, în picioare, uzi de emotie, apelul Tovarasului (care a dat ordin scurt sa fie besteliti exemplar toti vinovatii!) ramâne de colectie, mai ales ca dupa aceea a putut da concurs ca sa revina la Institutul de Neurologie al Academiei si sa lucreze, pâna la 42 de ani, în spitalul de unde fusese dat afara în urma cu zece ani din cauza cererii de emigrare. Pe care a reluat-o în 1970, prilejuind astfel o noua serie de aventuri cu statul si securitatea care merita povestite nu numai pentru forta lor epica, cât pentru valoarea lor istorica, de document. (Continuarea în editia din 15 decembrie a Ziarului de Iasi) 1Oameni si patrii. Istoriile si geografiile identitatii, Sorin Antohi în dialog cu Jean-Jacques Askenasy, Iasi:Polirom, 2021, 278 p. 2 Chiar numele lui, neobisnuit pentru un evreu spaniol, reflecta admiratia tatalui sau pentru Rousseau, autorul sistemului educational publicat în Emile, filosof si pedagogiluminist, care se semna „citoyen de Genève”. Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
