Era pe vremea lui Ceasca un boxer sas pe care-l chema Stumpf, ne spunea Ghita Mutu din plutonul nostru Ghita intrase la facultatea de textile de la Cisnadie, de unde stia povestea cu Stumpf, care era de fel de pe acolo. Ghita stia o gramada de povesti de la el de la Cisnadie, era acolo o fabrica de textile, „o sa fiu sef peste fete, ma, îti dai seama?”, ca majoritatea erau fete muncitoarele textiliste, multe venite din mai saraca Moldova. Nu mai stiu ce s-a facut cu Ghita Mutu, cel care se temea ca iepurele de alarmele de noaptea, se pregatea în fiecare seara, dormea cu ciorapi în picioare si cu vestonul pe el, ca sa aiba timp la alarma sa-si traga doar pantalonii - tare se mai temea de alarme. O fi fost mai încetuc, îmi zice Maria, sotia, ardeleanca si acum în vorbire (si nu numai!), citindu-mi textul. Nu mai stiu de Ghita nimic, zic, dar povestea lui cu Stumpf o stiu. Horst Adolf Stampf (s-a nascut în 1944, de aceea pesemne parintii i-au zis si Adolf) era boxer la categoria mijlocie, a fost si la semigrea, a luat bronz la campionatele europene de la Madrid. Sasul lui Ghita Mutu, care-si zicea si el Stumpf dintr-un fel de mândrie locala, Stumpf, înalt, cu ochii de un albastru spalacit, un sloi de gheata dupa privire, avea un stil foarte curios, l-am vazut si eu în adolescenta la televizorul cu lampi: accepta sa fie ciuca batailor, domnule, primea la pumni cu nemiluita, dar avea garda, numai se apara, statea ca un arici cu pumnii lui bolovanosi în dreptul figurii, eschiva si umbla mult în jurul adversarului; dar, în timp ce încasa chintale de pumni, îl urmarea atent, iar adversarul, înselat de usurinta cu care-i tragea pumni cu ghiotura, devenea prea încrezator si, prin urmare, neatent, lasând garda jos la un moment dat; atâta îi trebuia lui Stumpf! un moment de lasare pe tânjala a adversarului; când gasea o bresa prin garda adversarului, buf! îi ardea un pumn drept între „felinare” de-l trimetea „în lumea viselor”, cum spun boxerii, dar numai vise nu-s alea, ci cosmaruri de-a dreptul, ca Stampf asta avea doua baroase, frate, cam cât un cap de prunc; bineînteles ca nu-i iesea întotdeauna chestia asta - ori îl termina mai înainte ploaia de pumni care se abatea asupra lui, fiindca, v-am spus, asta nu raspundea, numai se apara, ori nu gasea bresa prin garda adversarului spre „parbrizul” acestuia, pentru ca ceilalti boxeri ajunsesera sa-l cunoasca, asa ca erau vigilenti, nu se descopereau nici o clipa în fata barosului stumpfian. Ei, dreapta asta belica (sau belitoare, mai degraba) a neamtului, care spargea mecle, cum sparge nevasta-mea farfurii, si asigura clienti pentru trei saloane de meclo-plastie, adica de îndreptat mutre tip bidon turtit, dreapta lui buimacitoare si bumbacitoare, zic, nu l-a dus totusi la cine stie ce rezultate în box, desi parca a luat un „bronz” la acele „europene” de care va spuneam, dar l-a facut sa ajunga „gorila” în garzile lui Ceasca. Cineva din „organili” Scornicesteanului l-a remarcat la o gala de box, asa ca Stumpica, asa-l alinta Ghita Mutu din pluton de la noi, s-a ajuns: dintr-un subofiter de militie (n-a fost niciodata securist, cum s-a scris dupa aceea), acuma umbla sclifosit baiatu', la costum negru, cu cravata sobra spânzurata la gât, cu ochi inexistenti în spatele unor ochelari fumurii, fiindca pe gorilele astea le poti recunoaste foarte usor dupa golul desavârsit care este în locul unde oamenii obisnuiti au fetele; bine, golul cu pricina trebuie sa-l fi avut si în cap. Sa nu-l mai recunosti, frate, pe fostul Stumpulica de la militie. Aveam sa aflu mai târziu. El, Stumpf, l-a batut pe Paul Goma chiar în casa acestuia, i-a terorizat sotia etc. Goma a povestit lucrurile acestea în cartile sale. Ceausescu personal cerea ca la Goma sa se duca Stumpf. Îl cunoscuse probabil si se „amorezase” de el, mai precis de pumnul lui. Apoi Stumpf a fost folosit si în cazul altor disidenti ai regimului. Dupa aceea Stumpf bea tot mai mult. Bea cu ultimii betivani, în crâsmele cele mai ordinare din Bucuresti, iar ca sa-i mai dea de o cinzeaca le povestea cum îl bumbacise pe Goma. A murit la 74 de ani din cauza bauturii. Dumnezeu sa-l ierte, ce Dumnezeu va fi avut! „Cum, bai, întreba, nedumerit în patriotismul lui personal, Peter Ladislau, un român verde de la Salonta, adica Tovarasul are în garda personala nemti?” „Da, bai, si tovarasul Stefan cel Mare, daca vrei sa stii, avea garda personala formata din nemtalai”, îl ironizaVasilescu de la istorie-filosofie. „Ai auzit de turnul lui Harman, adica Hermann, de la cetatea Sucevei? Ei, asta a fost construit de nemtii, care asigurau paza cetatii si a lui Fanica cel Mare personal. Hermann asta era seful lor, al sasilor.” Ghita Mutu nu mai zicea decât: „Eu v-am povestit. Ma credeti, nu ma credeti...” si mosmondea în continuare, pregatindu-se de alarma. Ca aveam un locotenent la pluton, care ne dadea des alarme noaptea. Locuia lânga unitate si, când avea insomnii sau nu-l satisfacea nevasta, venea, dracu' sa-l ia, si ne dadea alarma. „Hai, bai Ghita, ca te caci pe tine de frica ca vine alarma”, îi zicea unul Serban de la Braila. „Eu, ma, eu...” Asa trancaneam noi în armata. P.S. Textul acesta are unele valente literare, imaginatia mea joaca un rol, fapt pentru care se departeaza uneori de la biografia reala a lui Stumpf. De am gresit, iertati-ma. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
