Pornind de la constatarea ca limba nu este un bloc unitar si omogen, ci un conglomerat de varietati, autorul analizeaza functia limbii în configurarea identitatii nationale. Limba româna nu este însa numai atât, adica ea nu se reduce la limba literara. Limba româna este, dupa cum spun lingvistii, deopotriva toate varietatile regionale sau dialectale, care mai sunt numite si graiuri (moldovean, bucovinean, maramuresean, crisean, ardelean, banatean, muntean). De asemenea, tot limbii române ca entitate istorica îi apartin si varietatile functionale sau stilurile, adica acele maniere de a vorbi româneste caracteristice unui grup social sau unei profesii oarecare. În acest moment, noi, cei prezenti, folosim stilul, sa‑i zicem, colocvial-academic, medicii au stilul lor, oamenii stiintelor pozitive, matematica, fizica, chimia, îl au pe al lor etc. Pâna si interlopii si puscariasii au „stilul” lor, pe care îl numim argou. Este deci, cred, evident, pentru oricine, ca limba nu este un bloc unitar si omogen, ci un conglomerat de varietati. Am putea merge chiar pâna acolo încât sa acceptam si existenta unei varietati individuale, caracteristice fiecarei persoane. Pe de alta parte, fiecare dintre noi, în functie de competente, de educatie, de experiente personale, vorbim mai multe limbi române, nu numai una singura! Doar despre oamenii foarte simpli, analfabeti, care se pare ca sunt sau încep sa fie din ce în ce mai multi, se poate spune ca nu cunosc altceva decât un fel de „basic romanian”, adica o vorbire rudimentara necizelata, saraca, plina de greseli gramaticale, cu un lexic minimal si cu o sintaxa aproximativa. Printr‑un fel de paradox al istoriei, analfabetismul a fost eradicat la noi în perioada comunista. Numai ca, o data cu aceasta „înfaptuire” a comunismului, în cei mai multi dintre concetatenii nostri au fost inoculate convingeri nocive, precum aceea ca statul trebuie „sa ne dea” totul, sau ideea protocronista ca, în calitate de urmasi directi ai „celor mai viteji dintre traci”, românii au avut în istorie realizari exceptionale. A devenit aproape o obligatie pentru orice român sa se declare patriot si sa afirme ca neamul lui este mai presus decât alte neamuri, ca a fost oprimat mereu si ca a rezistat cu vitejie tuturor vicisitudinilor, în fine, toata pelteaua vulgatei ieftine si anacronice a etnocentrismului atât de prizat între reprezentantii asa‑zisei clase politice actuale, chiar daca, de catre unii, sotto voce, precum vajnicul Pristanda („…altele am eu în sufeltul meu, dar, de, n‑ai ce face, famelie mare, remuneratie dupa buget mica…”). Revenind la lucruri mai serioase, este nevoie, atunci când ne referim la tema în discutie, sa distingem între ceea ce înseamna identitate si ceea ce înseamna constiinta identitatii, ceea ce înseamna natiune si ceea ce înseamna constiinta nationala. Sunt, în mod evident, concepte foarte diferite. Nu intru în detalii, formuleaz doar niste enunturi care pot fi oricând detaliate si argumentate: identitatea este un dat în sine, o realitate permanenta si perena, constiinta acestei identitati este o dimensiune istorica, supusa fluctuatiilor si schimbarilor. Despre natiune detin însa un înteles mai restrictiv. Despre natiune nu se poate vorbi decât în legatura cu un stat modern, în cazul nostru, cred, despre natiunea româna se poate vorbi doar începând cu secolul al XIX‑lea, cam tot atunci când vorbim si despre natiuni mai „mari”, precum natiunea germana sau natiunea italiana. Revenind acum la limba, voi spune, împreuna cu Wilhelm von Humboldt, ca limba este, în calitatea ei de „forma interna” (innere Sprachform) o chestiune de destin, nu de optiune. Eu nu am ales sa ma nasc în limba româna. Am fost, oarecum, condamnat sa ma nasc în limba româna, fiindca m-am nascut într-o familie de tarani care vorbeau aceasta limba. Aceasta limba îmi configureaza gândirea, reveriile si cosmarurile, este singura limba în care pot fi performant sau, dimpotriva, în care pot gresi fara sa ma simt umilit. Pot alege sa mai învat o limba, înca una si înca una, numai ca, dupa cum ne spun toate reflectiile marilor gânditori, ca si experimentele stiintifice de natura sociologica sau neurologica, una singura ramâne limba mea, cea în care m-am nascut si careia în româneste, ca si în cele mai multe dintre limbile europene, îi zicem limba materna si nu a altfel. Foarte interesant, cuvântul patria vine, prin latina, din din grecescul πατρία, adica tara tatalui meu, dar limbii patriei noastre îi spunem toti limba materna, adica limba mamei, si nu limba paterna sau limba patriei. Afirm ca, în absenta unei societati organizate, care presupune stat, biserica, scoala, nu poate exista constiinta unei limbi supragentilice sau supraregionale. Aceasta „constiinta” poate fi ceva difuz, în sensul ca înaintasii nostri de acum sapte-opt sute de ani puteau constata ca se pot întelege între ei de la un sat la altul si atâta tot. De fapt, identitatea era locala. Foarte simpla si elementara trebuie sa fi fost identitatea pentru stramosii nostri de acum sute de ani, lipsiti de o instructie scolara superioara. Stramosul nostru tip era constient ca este crestin si ca Mântuitorul se cheama Iisus Hristos, ca trebuie sa-si faca semnul crucii, ca trebuie sa se supuna celor zece porunci si principalelor comandamente evanghelice. Este deja un truism sa afirmi ca românii nu au fost crestinati vreodata, deoarece poporul român s‑a nascut crestin. Aceasta propozitie trebuie înteleasa în sensul ca limba româna s‑a configurat ca atare în sânul unei populatii romanofone care era deja crestina de câteva secole bune. Crestinismul românesc a fost, secole de‑a rândul, unul rural, taranesc, pastoral în esenta. Organizarea statal-feudala a românilor apare aproape simultan cu adoptarea liturghiei în limba slavona, care devine, treptat, si limba de stat, precum si, la un nivel restrâns, limba de cultura. Asemenea latinei în Occident, slavona a îndeplinit la noi rolul unei „limbi suprapuse”, limba ecleziastica si aulica, partial si limba a diplomatiei. Populatia, nu doar oamenii simpli, ci si nobilimea, vorbea în mod curent „rumâneaste”, desi asculta slujbele din biserica „pre sloveneaste” sau „pre sârbeaste”. Aceasta „diglosie” culturala nu a fost rezervata doar românilor, ci a fost, pâna în secolele al XV‑lea - al XVI‑lea, o data cu raspândirea ideilor Reformei lutherane, situatia aproape generala în întreaga Europa. Cum ramâne, în aceste conditii, cu „constiinta nationala” sau cu „constiinta romanitatii”? (Va urma) *Textul de fata reprezinta prelucrarea unei interventii pe care autorul a avut‑o în dezbaterea cu tema „Exista o identitate româneasca?”, din cadrul Simpozionului „Dumitru Staniloae” organizat de Mitropolia Moldovei si Bucovinei la 9 mai 2018. O parte din marcile oralitatii au fost pastrate. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
