Circula un studiu semnat de un profesor universitar de Teologie, care conchide ca "da! - trebuie sa ne temem de contaminare în cazul bolilor contagioase care pot ataca latura umana a lui Hristos, Trupul Sau Euharistic". Fiul lui Dumnezeu Si-a asumat firea omeneasca, devenind si Fiul Omului. Suferintele Sale pe Cruce au fost reale, ca si moartea Sa. Dar asta nu înseamna ca, în mormânt, trupul Sau ar fi cunoscut vreun fel de stricaciune. Iata ce spune o cântare din Sâmbata Mare: "Prin moarte ai prefacut omorârea; prin îngropare, stricaciunea; ca nestricacios ai facut trupul pe care l-ai luat, cu dumnezeiasca cuviinta facându-l nemuritor; ca trupul Tau, Stapâne, n-a vazut stricaciune; nici sufletul Tau n-a ramas în iad, care este lucru necuvenit". Când Si-a dat duhul pe Cruce (Luca 23, 46), sufletul si trupul s-au separat dar, asa cum ne învata Sfântul Ioan Damaschin si altii, dumnezeirea nu s-a despartit nici de suflet, nici de trup. În sensul ca si unul, si celalalt au ramas ale Aceluiasi Ipostas, adica ale Persoanei lui Dumnezeu-Cuvântul. E nevoie, în acest punct, a evoca o distinctie fundamentala în hristologie între patimire si stricaciune: "Cuvântul patimire desemneaza asa-numitele patimi nepacatoase, adica foamea, setea, oboseala, semnele cuielor sau moartea, care este despartirea sufletului de trup. Hristos le-a avut pe toate acestea, fiindca a luat de bunavoie trup curat si fara de pata, dar supus mortii si patimirii, cu intentia de a patimi si de a muri pentru a pune capat stapânirii diavolului. (...) Cuvântul stricaciune înseamna descompunerea trupului, adica întoarcerea sa la cele din care a fost facut, dupa ce sufletul iese din el. (...) Trupul lui Hristos nu a fost atins de putrezire, adica nu a cunoscut stricaciunea, tocmai pentru ca era unit cu dumnezeirea" (Arhim. Hierotheos Vlachos, Predici la marile sarbatori, Editura Cartea Ortodoxa/ Editura Egumenita, Galati, 2004, p. 209). Mântuitorul a patimit si a murit pe Cruce nu pentru ca nu avea încotro, în virtutea vreunei necesitati sau constrângeri a firii Sale omenesti, ci pentru ca a ales sa patimeasca astfel din dragoste pentru noi, voind a ne izbavi din robia pacatului si a mortii. Sfântul Chiril al Alexandriei, spre exemplu, "a facut din desertarea de Sine a Cuvântului, care consta în acceptarea voluntara de catre Cuvântul a limitarilor Întruparii si restrângerea puterii divine, punctul de plecare al tuturor deliberarilor sale despre Întrupare. Cuvântul Si-a impropriat experiente omenesti prin transformarea lor dinauntru: ceea ce era violent, involuntar, tragic, fara scop si fatal pentru orice fiinta omeneasca obisnuita a devenit voluntar, cu scop mântuitor si de viata datator în slujirea Cuvântului" (Paul L. Gavrilyuk, "Patimirea Dumnezeului nepatimitor. Dialecticile gândirii patristice", Editura Doxologia, Iasi, 2013, p. 267). Asadar, trupul lui Hristos nu a cunoscut, în cele trei zile cât a stat în mormânt, stricaciunea - adica nici o forma de descompunere nu a afectat trupul Lui. Dar cât a vietuit pe pamânt, în cei 33 de ani, a cunoscut acest trup boala? Stim din Evanghelii ca Iisus a flamânzit, a însetat, a obosit, a suferit. Toate acestea, cum s-a spus, sunt slabiciuni ale firii omenesti de dupa caderea protoparintilor Adam si Eva. Fire pe care El a asumat-o integral. Dar se poate ca Iisus, ca Om, sa se fi îmbolnavit? Cel ce a vindecat atâtia bolnavi, inclusiv de boli grave precum lepra, Cel ce a dat vedere orbului din nastere putea, El Însusi, sa aiba vreo slabiciune de acest gen? Evident, nu. Cu atât mai putin putea fi transmitator de boli. Spre exemplu, v-o puteti închipui pe femeia care s-a atins de poala hainei Lui (cf. Matei 9, 20-22), vindecându-se de scurgerea de sânge, luând însa de pe hainele sale vreun microb ucigas? Sau pe cea care i-a spalat cu lacrimi picioarele Lui si I Le-a sarutat (cf. Luca 7, 37-50), v-o puteti închipui ca luând vreun eventual virus aterizat pe acolo, cine stie de unde? Si lingurita euharistica e un soi de "haina" ce-L poarta pe El spre cei ce cauta cu credinta la Sfintele Taine. Si noi, când ne împartasim, punem gura nu doar pe Trupul euharistic, ci si pe cea ce este în proximitatea acestuia. Trupul Domnului nu poate fi, asadar, sursa sau prilej de raspândire a ceva rau. Nici de la Sine (în privinta aceasta exista oarecare unanimitate), dar nici prin preluarea a ceva daunator de la altii. Va aduceti aminte, desigur, de reactia lui Simon Petru, cea de dupa prima pescuire minunata, când e coplesit de aceasta prezenta divina: "Iesi de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos!" (Luca 5, 8). Cu adevarat, ca dânsul si noi gândim adesea. Cunosc persoane ce nu acceptau sa intre în biserica spunând ca ar spurca-o prin prezenta lor, la câte pacate se stiau ca au savârsit. Dar oare noi putem spurca pe Dumnezeu? Nu cumva "contactul" cu El este cel care ne curateste pe noi? Când spun asta, nu am în vedere, desigur, ideea ca Euharistia ar putea fi vreun "dezinfectant-minune". Nici vorba. Ci doar mut perspectiva din plan sanitar în plan soteriologic. Ceea ce este mântuitor si aduce "viata vesnica" poate fi, concomitent, si sursa de infectie, de îmbolnavire? Desigur, asta nu înseamna ca cei ce sunt credinciosi nu pot fi si vulnerabili în fata bolii. Sau ca "sfintele uscate" ori lasate spre uscare nu pot cunoaste vreo forma de alterare, ele pastrându-si firea de pâine si de vin, care implica si vulnerabilitate. Ci doar ca boala nu poate fi transmisa de sau prin cele sfinte.
