De cele mai multe ori, trecerea în eternitate a unei mari figuri culturale, artistice sau stiintifice e însotita de evocari, analize si/sau reevaluari. Pe lânga aceste demersuri firesti, facute de specialisti sau de amatori instruiti, se face auzit si câte un mic Savonarola care, în încercarea de a vampiriza în beneficiu propriu gloria celui atacat, îl lapideaza public furibund, supunându-l oprobriului. Marturisesc ca, dintotdeauna, am avut dubii asupra temeiului moral al demascarilor, în ciuda faptului ca, fiind interesat de istorie, sustin limpezirea cu dovezi ale oricaror detalii relevante din activitatea unui personaj cultural sau stiintific care conteaza. Nu din viata privata, desigur, desi si aceste picanterii, care au publicul lor, fac deliciul unei categorii de pradatori mediatici lipsiti de scrupule. Însa colaborarea cu structuri violente, de chin si oprimare, ale celor doua mari crime totalitare ale secolului XX – fascismul si comunismul – nu sunt parte a vietii private si, fara niciun fel de îndoiala ele trebuie scoase la lumina si supuse dezbaterii publice. În primul rând, pentru a afla adevarul si, nu în ultimul rând, pentru a acoperi cu blam o astfel de activitate ca sa descurajezi perpetuarea alibiurilor false care justifica colaborationismul cu dictatura, fie ea bruna sau rosie. Pe de alta parte, este denuntul catre politie o activitate imorala în orice situatie? Ce ar trebui sa faca un om obisnuit, nu în democratie unde lucrurile sunt clare si limita dintre bine si rau e stabilita în general corect de lege, ci în sisteme criminale, viciate în esenta lor si cu legi strâmbe? O astfel de întrebare mi-a fost stârnita de o recenta polemica pe social media la o postare a domnului profesor Al. Calinescu care difuza admirabilul sau articol publicat în Ziarul de Iasi despre Milan Kundera. Avizat cunoscator al literaturii franceze, unde scriitorul ceh în exil a stralucit în ultima jumatate de secol (Kundera scriindu-si literatura, la Paris, direct în franceza!), Al. Calinescu face în amintitul articol o excelenta introducere în opera celui recent disparut, cu detalii si nuante comparatiste si critice demne, ca nivel intelectual si stil, de orice revista pariziana. Pe net însa, articolul a avut parte, dincolo de aprecieri si comentarii, si de o rapida si implacabila demascare a lui Milan Kundera, pentru o fapta petrecuta în 1950, când era student. Cum spuneam, cadavrele de pret nu sunt doar îmbalsamate si elogiate cu pompa sau descrise cu atentie, ci si ciugulite rapid de ulii. Astfel, un mic Savonarola, nervos si vigilent, s-a trezit sa-l plesneasca rapid pe exilatul ceh cu eticheta de „colaborator al politiei politice” ca sa mai taie nitel din avântul comentariilor favorabile, laudative. Iata faptele: Pe 14 martie 1950, un inspector al sectiei a II-a a Securitatii Nationale (StB) din campusul universitar al capitalei cehoslovace scrie un raport care va duce la arestarea unui pilot transfug, care fugise în Occident în 1947 si fusese racolat de C.I.A., iar apoi infiltrat înapoi acasa. Acesta, pe nume Miroslav Dvoracek va fi prins si condamnat pentru tradare la 22 de ani de închisoare. Care este proba incriminatoare pentru scriitorul ceh? Precizarea securistului din raport potrivit careia „studentul Milan Kundera, nascut la Brno, pe 1 aprilie 1929, a venit astazi la ora 16.00 si a raportat ca a auzit o discutie între colega sa, Iva Militka, si un alt student pe nume Dlask, în care aceasta îi spunea ca s-a întâlnit cu prietenul ei Miroslav Dvoracek, care era dat în urmarire generala”. Raportul, identificat în arhive de cercetatorii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului din Cehia, a fost publicat în 2008, cu o copie scanata a raportului ofiterului de securitate, ca proba, în revista Respekt stârnind, cum era de asteptat, un mare tambalau. Kundera a spus ca nu-si aduce aminte de asta si ca toata afacerea e un „atentat la autor”, iar sotia victimei (Miroslav Dvoracek a fost eliberat în 1963 si a emigrat în Suedia), le-a spus jurnalistilor ca sotul ei stia de turnatoria lui Kundera si, desi îl respecta ca autor, „nu si-a facut nicio iluzie asupra lui ca om”. Acestea fiind spuse, sa trecem la judecata! Denuntul verbal facut de studentul de 21 de ani la biroul securitatii din campus a fost, neîndoielnic, un lucru reprobabil mai ales prin consecintele pe care le-a avut. Fara sa stiu prevederile legii cehe în aceasta chestiune, as putea spune ca, cel putin din perspectiva legislativa româneasca, sunt îndeplinite conditiile de verdict de „politie politica”, caci exista proba indubitabila a actiunii lui Milan Kundera si, de asemenea, proba fara echivoc a efectului acestei actiuni, trimiterea la închisoare pentru 14 ani a celui în cauza. Asa ca s-ar pune întrebarea ce rost mai are aceasta discutie, iar începem cu nuante si context? Ma tem ca fara nuante si context adevarul e la fel de strâmb precum legea statului totalitar, iar obligatia istoricului este sa stabileasca cu onestitate, în masura probelor si a bunei-credinte, cum au stat lucrurile si cum se cuvine a fi ele judecate astazi. Voi trece peste chestiunea usor sofistica (dar nu lipsita de adevar!) a discernamântului pe care un tânar de 21 de ani îl avea într-un sistem îmbâcsit de ideologie si controlat violent de politia politica sub supravegherea sovietica, unde „vigilenta revolutionara” era o obligatie a fiecarui membru al societatii. Trec peste acest argument falacios pentru simplul motiv ca, da, altii nu au raportat, desi poate stiau, asumându-si astfel riscuri. Deci, vom concede ca denuntul lui Kundera a fost un act imoral pe care ar fi trebuit sa si-l asume si sa se caiasca când a fost întrebat de presa. Totusi, poate el fi etichetat drept „colaborator al politiei secrete” mânjindu-l pe vecie astfel? În temeiul aceleiasi baze legale invocate pâna acum, eu cred ca nu i se poate pune aceasta eticheta infamanta si iata de ce: În lipsa altor dovezi, rezulta ca nu a fost racolat, nu a avut angajament, nu a avut nume conspirativ, nu a facut rapoarte si nu e prezent în niciun fel (din câte stim azi!) în evidentele StB. Cel putin dupa exemplul românesc, aceasta situatie evocata mai sus nu are decât doua explicatii posibile: fie nu a avut niciodata treaba cu institutia si atunci nu a mai ramas nimic de dezvaluit, fie, ca în cazul românesc al lui Traian Basescu alias „Petrov”, a fost racolat si a devenit ofiter activ acoperit stergându-i-se astfel dosarul, cu grad si carte de munca alternativa, situatie în care, în România, legea data de Adrian Nastase interzice cu desavârsire deconspirarea de orice fel a acestor angajati. Dar, daca Milan Kundera ar fi fost un astfel de agent al securitatii cehoslovace, asa cum s-a demonstrat ca a fost cazul celebrei semioticiene Julia Kristeva alias „Sabina”, racolata si activa pentru securitatea bulgara, sunt sigur ca acum, dupa moartea lui, vom afla. Atunci, hoitarii vor fi legitimi. Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
