Scrutinul de duminica a contrazis, asa cum era de asteptat, naratiunea larg raspândita despre avansul extremei drepte în Europa. Gruparea „Vox”, exponenta acestei linii, si-a vazut considerabil redusa reprezentarea parlamentara, în raport cu scrutinul din noiembrie 2019. Ca întotdeauna, alegerile legislative dintr-un stat mare si important al Europei merita comentate succint, mai ales ca duminica trecuta a fost vorba de Spania. Este o tara cu care avem afinitati vechi si puternice, unde traiesc foarte multi români (unii, având cetatenia spaniola, au putut vota în acest scrutin) si, în fine, este detinatoarea presedintiei semestriale a Uniunii Europene. Situatia este interesanta, desigur, si prin prisma rezultatului, care deschide o perioada caracterizata prin echilibru politic, conflict si confuzie. Scorurile competitorilor au fost deja discutate pe larg în presa româneasca, astfel ca aici amintim doar faptul ca victoria electorala fragila înregistrata de fortele de dreapta s-ar putea dovedi insuficienta politic: socialistii (Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol) si aliatii lor de extrema stânga au mai multe sanse sa constituie o majoritate decât popularii si potentialii lor parteneri, extrema dreapta. Micile formatiuni regionaliste, dintre care unele au optiuni separatiste declarate, se simt mult mai bine alaturi de socialisti, cu care au avut întelegeri avantajoase si în precedenta legislatura, si l-ar putea ajuta pe premierul Pedro Sánchez sa ramâna la putere. Un astfel de scenariu este favorizat si de prevederile constitutionale spaniole, care faciliteaza semnificativ învestirea guvernelor: astfel, chiar daca esueaza în încercarea de a obtine majoritatea absoluta în Congresul Deputatilor (camera inferioara), un premier desemnat are la dispozitie si o a doua încercare, în care trebuie doar sa obtina mai multe voturi „pentru”, decât „contra”. Mai departe, trecerea legilor prin Parlament ar urma sa fie precedata de negocieri cu micile partide, dupa modelul guvernelor minoritare. Cert este ca, indiferent cine va forma guvernul – si domnul Sánchez are mai multe sanse decât rivalul sau, Alberto Núñez Feijóo – va exista o vulnerabilitate sporita în fata revendicarilor fortelor regionaliste. Daca tinem cont de faptul ca în Catalonia si, în mai mica masura, în Tara Bascilor sentimentele pro-independenta ramân puternice, va fi nevoie de mari eforturi pentru a mentine coeziunea guvernarii. Scrutinul de duminica a contrazis, asa cum era de asteptat, naratiunea larg raspândita despre avansul extremei drepte în Europa. Gruparea „Vox”, exponenta acestei linii, si-a vazut considerabil redusa reprezentarea parlamentara, în raport cu scrutinul din noiembrie 2019. Este adevarat, însa, ca atunci scorul sau a fost facilitat de criza interna a popularilor, ceea ce a determinat multi alegatori de dreapta sa se îndrepte spre Vox. Acum, dupa o legislatura în care nu a reusit sa se afirme nici ca partid antisistem (a intrat la guvernare alaturi de populari, în mai multe foruri regionale, provinciale si locale), nici ca promotor al unor solutii viabile de politica publica, formatiunea condusa de Santiago Abascal s-a vazut împinsa pe un culoar nefavorabil, în campania electorala. Subiectele favorite ale Vox – migratie, drepturile femeii, drepturile LGBTQ – i-au satisfacut, probabil, pe sustinatorii fideli, dar nu au permis noi avansuri si nici macar mentinerea cotei de popularitate din 2019. Probabil ca recuperarea unor votanti sedusi în trecut de Vox, fara a intra prea mult pe terenul politic al extremei drepte, este una dintre marile realizari ale lui Alberto Núñez Feijóo, si ea a contribuit mult la redobândirea de catre populari a primului loc în clasamentul partidelor spaniole. Pare a fi, însa, prea putin pentru revenirea la guvernare, desi tendinta ultimelor scrutine sugera contrariul. Liderul popular, experimentat în politica regionala din Galicia, dar aflat la prima mare batalie nationala, a cautat sa transmita imaginea unui manager competent al economiei, capabil sa desprinda Spania de politicile socialistilor. Dar, din pacate pentru formatiunea sa, Núñez Feijóo nu s-a dovedit capabil sa capteze ceva mai mult din electoratul centrist sau neangajat ideologic, segment vital în orice competitie electorala din societatile moderne, dezvoltate. S-ar putea ca aceasta limitare sa-i fie tolerata, oferindu-i-se sansa unui nou duel cu domnul Sánchez, mai ales ca exista posibilitatea convocarii unor noi alegeri, daca actualul parlament nu va putea învesti un guvern. Dar, dupa ani buni de opozitie, rezervele de rabdare ale Partidului Popular sunt aproape epuizate. În fine, daca limitarea pagubelor poate fi considerata a fi un succes, probabil ca membrii platformei Sumar („Uniti-va”), o grupare de stânga ce merge pâna în zona extrema, au numeroase motive de satisfactie. Creata în jurul partidului Podemos, partener incomod al socialistilor în vechiul guvern, aceasta structura a împiedicat dispersarea voturilor si, prin reprezentarea parlamentara obtinuta, s-a dovedit extrem de eficienta, afirmându-se ca pilon vital în încercarea stângii de a ramâne la guvernare. Si în aceasta zona a spectrului politic, peisajul pare prea divers pentru a mai putea fi captat de un singur partid.
