Pledoaria epistolara pro domo a eroului central al povestii de dragoste din mediile universitare de altadata capata accente tensionate. Declaratia de dragoste este acum explicita si transanta. Nu lipseste, din retorica eterna a îndragostitului disperat, în caz de refuz, nici nota implorator‑amenintatoare („voi ramîne bolnav sufleteste”), nici asigurarile cavaleresti privind onoarea postulantului, trimiterea directa la „puterea de judecata si la caracterul” acestuia. Si doar tot ceea ce îi cere este o simpla întîlnire! De remarcat este si întrebuintarea pronumelui de politete „mata”, cu care profesorul ni se va adresa cu afectiune tuturor discipolilor, pentru a evita si vulgarul „tu” si mult prea distantul „dumneavoastra”. Retinem de asemenea ceremonioasa formula de încheiere a scrisorii. În aceasta prima scrisoare apare mentionata pentru prima data si „domnisoara Miroslav”, colega si, probabil, confidenta a Vioricai. Misteriosului personaj feminin îi fusese destinat un rolul traditional‑arhetipal, ca în povestile medievale „d’amour courtois”, acela de gardian al integritatii tinerei fete, dar si de curier discret între cei doi tineri. Tin sa mai remarc un „topos” care va reveni aproape obsesiv în epistolele care urmeaza: credinta naiva a tânarului savant în devenire ca domnita visurilor sale va fi impresionata de articolele stiintifice publicate, pe care el i le trimite ca pe niste ofrande de pret! Iata deci textul scrisorii. Miercuri, 5 noiembrie 1941 Scumpa si stimata domnisoara Balan, Voesc sa vorbesc cu mata anumite lucruri a caror discutie nu se mai poate amîna caci altfel, în cazul în care totusi nu m-as casatori cu mata, ar însemna sa fiu toata viata un om bolnav sufleteste. Te rog sa vii mîine dupa-amiaza la ora 4, la Universitate. Te rog sa-mi îngadui a te astepta la aceasta ora pe strada Toma Cozma si a te conduce apoi la Institutul de Filologie Româna, unde vom avea discutia. As fi cautat sa ma întîlnesc altfel cu mata, daca as fi avut posibilitatea, dar cred ca ceia ce îti cer acum, ca de altfel tot ceia ce ti-am cerut pîna astazi, împaca toate conditiile onoarei. Te rog sa vii cu încredere în puterea mea de judecata si în caracterul meu. Îti trimit totodata, prin domnisoara Miroslav, extrasul din „Însemnari iesene” pe care ti l‑am promis de multa vreme, precum si volumul întîi al Buletinului Institutului de Filologie Româna, cumparat de mine de la Institut, în care vei gasi primele mele pagini de lingvistica si cîteva articole sau note importante ale altora. Acestea intentionam sa ti le dau saptamîna trecuta, în ziua în care ma asteptam sa vii împreuna cu domnisoara Miroslav la Institutul de Filologie Româna. Cu respectuoase sarutari de mîna, Gheorghe Ivanescu Exista si o ciorna a acestei scrisori, datata 1 noiembrie 1941, încheiata cu o nota marcata prin asterisc: Daca ploua, te rog sa vii la aceiasi ora la sala Facultatii. Gh. Ivanescu (primul din dreapta) într‑o fotografie de grup de la sfîrsitul anilor ’30 ai secolului trecut Tonul relativ sobru si retinut al acestei scrisori exprima prea putin din trairile vulcanice al expeditorului, dupa cum atesta urmatoarea ciorna a unei scrisori scrise pe un ton inflamat a doua zi, dar, foarte probabil, neexpediata vreodata. Gelozia devine atroce, declansînd de sub penita suferindului din dragoste o remarca aproape reprobabila, un veritabil denunt referitor la o presupusa infamie a unui la fel de închipuit rival. 6 Noiembrie 1941 Viorica, Daca într‑adevar tii la mine, astfel cum mi s‑a parut din unele fapte petrecute anul scolar trecut, si daca te gîndesti ca între noi o casatorie este posibila, atunci îngaduie‑mi urmatoarele rugaminti, pe care cred ca le vei socoti rationale si pornite numai din sentimentele pe care le am fata de tine. Întîiu, de a nu te mai plimba pe strada cu tinerii care nu prezinta calitati intelectuale si morale deosebite, chiar daca ei ti‑ar esi întîmplator în cale; si, al doilea, de a te închide în casa, astfel cum fac si eu de ani de zile. [Initial, taiat cu o linie, fusese scris: de a face plimbari în oras numai în zilele de sarbatoare.] Rugamintile acestea par sa fie jignitoare, dar de fapt ele nu sînt. Stiu ca esind la plimbare, la cinematograf sau cu diferite alte treburi în oras, nu poti evita întîlnirile cu acei pe care în diferite întîmplari i‑ai cunoscut si ca mai multa miscare este recomandabila. Dar daca într’adevar tii la mine, asculta‑ma. Dealtfel aceste rugaminti nu ti le‑as fi facut daca nu te‑as fi întîlnit odata în tovarasia unui tînar care, pe cînd era în ultima clasa de liceu, a fost surprins executînd actul sexual într‑o loja de teatru, în timpul reprezentatiei, împreuna cu fata unui avocat, si daca nu te‑as fi vazut zîmbindu‑i. Oare crezi ca poate avea fata de tine altfel de gînduri si de sentimente? Nu uita ca tinerii cu calitati deosebite sînt foarte rari astazi. Daca, dupa ce te‑ai purtat cu mine cum te‑ai purtat, tu întelegi sa acorzi atentia ta oricui, faci fata de mine greseli care pot dezlantui tragedii. Trebuie sa stii ca în ziua în care te‑am vazut în tovarasia acelui tînar am plîns. Rugamintile pe care ti le fac sînt de fapt legi pe care superioritatea mea intelectuala si morala ti le impune daca într‑adevar ma iubesti sau cel putin daca într’adevar ai o oarecare consideratie pentru mine. Sînt sigur ca si tu îti dai seama de cele spuse, numai ca îti închipui ca as putea accepta nesocotirea lor care, de altfel, nu‑ti va fi parînd prea grava. Dar sînt fel de fel de oameni si crede‑ma ca eu sufar grozav oridecîteori constat ca nesocotesti aceste legi, pe care, de altfel, chiar oamenii mediocri le cer fiintelor la care tin ei. Gîndeste‑te ca si eu mi‑am impus restrictii si ca o viata fara restrictii nu se poate. Asculta de aceste legi si atunci te voi ridica pe înaltimile pe care nu te poate ridica nimeni altul decît mine. Altfel ma vei pierde [Taiat cu o linie: pot veni zile cumplite]. Înainte de a încheia acest episod, atrag atentia cititorului asupra ultimului paragraf. Dincolo de tonalitatea de‑a dreptul apocaliptica, afirmarea „superioritatii mele intelectuale si morale” încalca orice limita suportabila, oricând si oriunde într‑o istorie posibila a amorului universal. Prizonier al propriilor fantasme, bietul îndragostit se crede îndreptatit sa traga dupa el pe biata fata, chiar cu forta, pe înaltimi pe care nimeni altcineva nu o poate înalta! (Va urma) Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
