Dupa ce reluasera sloganul clasic, „sa punem stavila extremei drepte”, au descoperit ca extrema stânga, sub conducerea lui Jean-Luc Mélenchon, a devenit mai periculoasa decât partidul lui Marine Le Pen. În consecinta, executivul actual (caruia comentatorii îi prevad o viata scurta) a fost alcatuit în asa fel încât sa „ciupeasca” (scuzati termenul) din electoratul mélenchonist. Sondajele din ultimele zile arata ca pe francezi nu-i intereseaza apropiatele alegeri legislative (primul tur e pe 12 iunie). Filosoful german Peter Sloterdijk spunea recent ca alegerile prezidentiale sunt un fel de carnaval, în care francezii îsi ofera placerea sa se descheie la toti nasturii. Îmi îngadui sa nuantez: nu la toti. Mai ramasesera nasturi, asa cum vom vedea imediat, si pentru scrutinul parlamentar. Între timp, Macron a compus un guvern care, teoretic, ar trebui sa-i asigure majoritatea. Partidul care îl sustine a fost botezat Renasterea si a ramas la fel de indecis ideologic. Ce conteaza: macronistii aplica o metoda cunoscuta, racolarea politicienilor de la alte partide, de dreapta si - mai ales - de stânga. Dupa ce reluasera sloganul clasic, „sa punem stavila extremei drepte”, au descoperit ca extrema stânga, sub conducerea lui Jean-Luc Mélenchon, a devenit mai periculoasa decât partidul lui Marine Le Pen. În consecinta, executivul actual (caruia comentatorii îi prevad o viata scurta) a fost alcatuit în asa fel încât sa „ciupeasca” (scuzati termenul) din electoratul mélenchonist. Asadar, guvernul condus de Élisabeth Borne mai cuprinde sapte femei, alaturi de sapte barbati: paritate perfecta, menita sa dea satisfactie militantelor feministe si sa atraga voturile femeilor. Sunt si alte numiri „strategice” în guvern, ma voi opri la doua dintre ele. Portofoliul Educatiei Nationale i-a fost încredintat lui Pap Ndiaye (n. 1965). Nascut dintre-un tata senegalez (care s-a întors definitiv în tara lui când Pap avea trei ani) si o mama frantuzoaica, noul ministru a facut studii în Statele Unite si la înalte institute universitare din Franta, dupa care s-a lansat într-o brilianta cariera academica. Este fratele cunoscutei romanciere Marie Ndiaye (care a obtinut si premiul Goncourt), ce s-a ilustrat în politica prin vehemente diatribe la adresa dreptei („dreapta înseamna moarte”, îi placea sa repete, preluând cuvintele altei scriitoare). Cât despre Pap Ndiaye, el a mers pe calea studiilor post-coloniale, cheie perfecta astazi (alaturi de studiile de gen) pentru a patrunde si a promova în mediile universitare. Nici el, nici sora lui nu s-au izbit vreodata, în Franta, de prejudecati rasiste. Marcat de sejurul în Statele Unite, publica mai multe studii despre comunitatea persoanelor de culoare si despre miscarea Black Lives Matter. Lucrurile se complica atunci când utilizeaza aceleasi grile pentru a analiza situatia din Franta. Daca în SUA el identifica un rasism de stat, în Franta ar fi vorba de un rasism structural: o afirmatie asupra careia planeaza un mare semn de întrebare. Nu e singurul derapaj al lui Ndiaye. Dovada vie ca meritocratia functioneaza în societatea franceza, el socoteste ca minoritatile sunt discriminate si ca universalismul republican l-ar favoriza de fapt pe „barbatul alb heterosexual” (despre contradictiile gândirii lui Pap Ndiaye au scris lamuritor ziarista Valérie Toranian si filosoful Luc Ferry). Se alatura vocilor care condamna fortele de ordine si o elogiaza pe Assa Traoré, militanta radicala ce eticheteaza statul francez drept profund rasist. Neaga existenta raselor biologice, dar conceptul de rasa, adauga el, trebuie sa figureze mai departe în Constitutie, pentru ca el ne permite sa analizam „privilegiul alb”… Aceste pozitionari, când transante, când contradictorii, deruteaza. Ndiaye are si aparatori, inclusiv în publicatii socotite a fi mai degraba favorabile dreptei. Întrebarea ramâne: va avea Franta, pentru prima oara, un ministru al Educatiei „woke”? E foarte probabil ca alegerea facuta de Macron sa fi fost în mod deliberat provocatoare. Simptomatic e si faptul ca extrema stânga a salutat numirea lui Diaye (care, în paranteza fie spus, neaga existenta islamo-stângismului, ceea ce ar fi un semn de orbire daca n-ar fi unul de oportunism). Pâna una-alta, toata lumea asteapta primele decizii ale noului ministru: se va vedea daca el are doar un rol decorativ sau daca realmente se încumeta sa faca reforme acolo unde cei mai multi dintre predecesorii lui au esuat. A doua numire care ridica probleme, de alta natura, este aceea a lui Damien Abad, desemnat ministru al Solidaritatii, Autonomiei si Persoanelor handicapate. Abad are el însusi un handicap major, urmare a unei boli grave si rare, deocamdata fara leac. Damien Abad este o „captura” importanta pe care a facut-o Macron întrucât pâna acum noul ministru a fost un membru marcant al Republicanilor, partidul de dreapta care, prin Valérie Pécresse, a suferit un esec de proportii la alegerile prezidentiale. Or, la adresa lui Abad au fost formulate doua acuzatii de viol, din partea a doua femei dintre care una a decis sa-si pastreze anonimatul. Violurile ar fi avut loc în 2010 si 2011, una dintre femei l-a reclamat în urma cu mai multi ani pe Abad, dar justitia nu a dat curs. Povestea (cum sa-i spun altfel?) e si grotesca, si tragica. Reclamanta a descris cu lux de amanunte momentele violului, Abad a negat si a raspuns ca, din cauza handicapului, nu poate avea relatii sexuale decât daca este ajutat de partenera sa. Ceea ce nu le-a împiedicat pe câteva militante mai agresive sa-i ceara demisia, deoarece în cazul unui viol prezumtia de nevinovatie n-ar trebui sa functioneze, iar Abad ar trebui sa astepte verdictul tribunalului ca orice cetatean si nu în fotoliul ministerial. Situatie penibila, la limita absurdului... Când se ajunge aici, cum sa te mai intereseze politica? Alexandru Calinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic literar si scriitor
