Amploarea actiunilor de protest ale profesionistilor din învatamântul preuniversitar releva, în opinia autorului, criza profunda, cu efecte negative iremediabile, pe care o traverseaza scoala româneasca. În momentul în care scriu aceste rânduri, greva profesorilor si a învatatorilor din învatamântul preuniversitar din România, a „dascalilor”, cum prefera sa spuna, mieros si ipocrit, unii ziaristi sau politicieni, a fost suspendata, iar finalul acestui conflict social major nu poate fi înca prevazut. Avem pe de o parte marea masa a profesorilor si învatatorilor, reprezentati în mod ezitant, populist si oportunist de liderii lor sindicali, si, pe de alta parte, un guvern care se arata excedat de gravitatea situatiei si incapabil sa înteleaga realitatea. Ambele parti par, la o examinare neutra, sa aiba propria dreptate. Pe de o parte, corpul profesorilor si al învatatorilor reclama recunosterea importantei sociale a muncii lor, prin marirea semnificativa a salariilor, iar, pe de alta parte, instantele politic‑administrative, reprezentate prin Guvern, Parlament si Presedintie, invoca, pentru a‑si justifica neputinta de a satisface revendicarile grevistilor, lipsa resurselor bugetare ale statului. Rândurile de mai jos nu au însa pretentia de a fi o analiza obiectiva. Le‑am scris „dintr‑o suflare”, animat de trairi contradictorii si dificil de nuantat. La o extrema, simt durere si disperare vazând nepasarea si dispretul fata de soarta scolii românesti afisate de asa‑numita „clasa politica” si împartasite de o mare parte a populatiei. Pe de alta parte, simt mândrie si satisfactie ca fac parte din tagma nobila, desi napastuita, a educatorilor din tara mea. Am parcurs, în aproape jumatate de secol, toate treptele carierei didactice. Am fost suplinitor la scoala din sat, profesor de gimnaziu si de liceu, îndrumator de practica didactica, la gradinita si la scoala primara, al elevilor de la Scoala Normala, si, în cele din urma, profesor universitar, cercetator si conducator de doctorate, asa încât as putea pretinde ca vorbesc în cunostinta de cauza. În plus, în memoria mea afectiva, sunt înca vii chipurile parintilor si ale bunicilor mei, tarani modesti dintr‑un sat de pe malurile Dunarii, primii stiutori de carte în lungul sir al generatiilor care i‑au precedat. Tata-mare, mama-mare, bunicul si bunica, mama si tatal meu trecusera toti sase, în primele decenii ale secolului al XX‑lea, prin cele sapte clase primare ale scolii din sat, stiau sa scrie si sa citeasca fara ezitari, erau în stare, în judecatile lor, sa se comporte ca cetateni responsabili si greu de urnit din convingerile lor. De la ei am mostenit, ca mai toti contemporanii mei, chiar si în conditiile vitrege ale „dictaturii proletariatului” si, mai apoi, ale „socialismului multilateral‑dezvoltat”, un respect infinit si aproape mistic pentru învatatorii si, mai târziu, profesorii mei din scoala generala si din liceu. Nici în trecut, nici astazi, nu toti au fost si nu sunt persoane perfecte; dar partea reprezentativa, poate chiar majoritara, a tagmei învatatoresti a avut un aport decisiv la coeziunea si stabilitatea societatii românesti, de mai bine de un secol. Constat acum ca statutul privilegiat al profesorimii, care parea de nezdruncinat, pare compromis definitiv. Asa încât, indiferent cum se va termina acest „conflict colectiv de munca”, cred ca trei concluzii pot fi formulate cu claritate. 1. Învatatorii si profesorii României au dovedit ca sunt o forta. Cum sa nu identific pe figurile, în tinuta, în eleganta comportamentala a miilor de doamne si domni participanti la actiunile de protest din ultimele saptamâni, si chiar în subtilitatea si corectitudinea gramaticala a formularilor revendicative de pe pancartele lor, partea cea mai luminata si mai decenta a societatii românesti actuale?!! Strigatul lor de disperare si revolta reprezinta, ma tem, cântecul de lebada al unei profesii fundamentate pe vocatie, altruism si generozitate. Daca avem o buna memorie, ne amintim ca premiantii clasei noastre de la liceu au devenit profesori. Prost remunerati si desconsiderati de toata lumea, de la elevi, parinti, decidenti politici la „publicul larg”, viitorii învatatori si profesori se vor recruta, de acum încolo, dintre codasii clasei. 2. „Clasa politica” actuala a dovedit înca o data ca e formata în marea ei majoritate din ipochimeni mediocri, cu studii neterminate sau masluite, înzestrati cu multiple „calitati”, între care stralucesc cinismul, lacomia, versatilitatea, impertinenta, crasa incultura, suficienta, cabotinismul si tupeul fara margini. Sunt sigur ca, în reveriile lor intime, cei mai multi dintre politicienii de azi îsi amintesc cu ranchiuna, cu resentiment si cu obida de figura primei lor învatatoare, care nu binevoia sa îi numere si pe ei între preferati, între „tocilarii” premianti. Acum, loazele clasei au prilejul sa se razbune si o fac cu o nestapânita (auto)satisfactie! Nimic nu mai este, deci, de asteptat de la ei. Despre o „reformare” din interior a actualei clase politice nici nu poate fi vorba. 3. Extenuata, îmbatrânita, pauperizata si dezorientata, societatea româneasca nu poate reactiona, nu poate gasi resurse materiale si spirituale pentru a impune, în mod democratic, o redresare reala a învatamântului public. Viitorul previzibil nu poate fi deci decât cel al unui sauve‑qui‑peut generalizat. Minoritatea cetatenilor cu resurse va cauta pentru copiii lor scaparea în învatamântul privat sau în industria meditatiilor, iar pentru restul, pentru marea majoritate a tinerilor si a adolescentilor români, nu ramâne altceva decât alternativa prapastiei analfabetismului. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
