A venit acum momentul ca sa dedic câteva paragrafe admirabilei lotci lipovenesti, indisolubil legata în memoria mea afectiva de explorarea apelor Dunarii, pentru pescuit sau în alte scopuri. Îi spuneam de obicei barca sau duba, spre a o deosebi de luntre, mult mai grosolana, mai instabila si mai greu de manevrat, cu formele ei patratoase si greoaie. Acum, când plonjez în apele tandre si protectoare ale amintirii, îmi dau seama ca, mai mult decât orice, sa zicem, plugul, grapa sau sapa, cu care ai mei îsi câstigau pâinea zilnica, barca a fost, dintre dispozitivele, instrumentele, sculele sau uneltele prezente în copilaria si adolescenta mea, cea care mi s‑a imprimat cel mai persistent pe retina. Emotiile si simtul libertatii pe care ti le ofera vâslitul în apele marelui fluviu nu pot fi întelese decât de „aborigeniˮ. Duba noastra dunareana, supla si eleganta, lunga, îngusta, neagra, cu extremitatile curbate în sus, este de fapt umila lotca lipoveneasca, adusa de acest neam robace, tenace si nesupus, împreuna cu numele ei rusesc, de pe marile lacuri si fluvii ale Rusiei natale si este o varianta a admirabilului drakkar wiking. Lotca noastra este usoara, stabila, iute, usor de mânuit, cu neputinta de scufundat. Chiar sparta de securi criminale, ea ramâne, modesta si mândra, deasupra vâltorilor, cu cele doua ciupuri ale ei vizibile, ca sa îti salveze viata, agatându‑te de ele. La nevoie, poti sa o târasti dupa tine ca sa o ascunzi în stufaris, sau sa treci peste un plaur sau peste un ostrov, de la un canal la altul. În cazul unei ploi torentiale sau prelungite, o tragi pe mal, o întorci cu fundul în sus si te adapostesti sub ea. Iarna, când apele marelui fluviu îngheata, o pui în caruta si o duci acasa, în curte. În satul nostru, doar câtiva privilegiati aveau o barca a lor, personala, cu care îsi câstigau hrana umila, din pescuit sau carausie marunta peste Dunare. Nea Agam si nea Nicu Gâdea sunt singurii ale caror nume mi‑le mai amintesc, pentru ca erau cam singurii care se mai îndurau sa îmi împrumute câteodata barca lor, când devenisem mai maricel, pentru expeditiile mele de o zi printre chiciurile si ostroavele Dunarii. Slab, bolnavicios si scump la vorba, primul, Agam, se pare ca traia din pestele pe care îl prindea, mai mult sau mai putin legal, cu „scule greleˮ, pripoane, setci, vârse, cotete, poate si navodul. Avea clientii lui de nadejde dintre satenii mai înstariti, între care si parintii mei, iar din prazile lui se înfruptau, cred, pe gratis, si oficialitatile satului, militianul, presedintele si secretarul consiliului popular (primaria). Nea Nicu Gâdea era venit de la Turtucaia si se însurase în sat cu tanti Leonora, o vara mai îndepartata a mamei, fata lui mos Dumitru a lu’ Nica (numele se pronunta, potrivite normelor locale, cu palatalizarea nazalelor m si n!), vecin al nostru. Au avut împreuna doi baieti, care semanau leit cu tatal lor, Danut si Gigi, colegi de-ai mei de scoala si de umblat pe coclauri. Mereu bine dispus, mic de statura, dar vânjos, smolit la fata si zâmbitor, îl vedeam câteodata pe nea Nicu Gâdea, dimineata, dar mai ales seara, carând, asudat si cu opinteli, la deal, grelele opacini ale barcii sale si restul calabalâcului, sculele, pestele eventual prins - casa lui era la capatul celalalt al satului, peste drum de gospodaria bunicilor Neculai si Vasilchia, pe unde îmi faceam veacul. Îmi dadea binete întotdeauna el primul, cu salutarea standard, care îmi producea mari delicii: „Cum‑îi, mai, Janica?” Cred ca o barca a lor aveau si alde Gazaru, un fel de neam de interlopi ai satului, care îsi aveau salasele la marginea ceairului comunal, în zona inundabila, nu departe de Troina, sub Cetate. Pe lânga pescuitul la braconaj, îsi foloseau duba si pentru contrabanda cu tigari cu marinarii sârbi sau austrieci, care treceau cu slepurile lor prin fata satului nostru. Culorile nationale ale tuturor tarilor care navigau pe Dunare, de la Olanda, Germania, Franta si Iugoslavia, pâna la Bulgaria sau Uniunea Sovietica, le cunosteam cu totii pe de rost. Doi dintre Gazari, Sula si Gigi, mai apropiati de vârsta cu mine, m‑au luat o data cu ei, într‑o seara, la o asemenea expeditie. Am stat la pânda vreo ora în vârful Latului, pititi sub niste salcii batrâne, ca sa nu fim vazuti dinspre sat. Recunoscând din zare, la un convoi de slepuri venind dinspre Cernavoda, fanionul iugoslav, Sula si Gigi au început sa vâsleasca viguros si ritmic, de o parte si de alta a dubei, ca sa potriveasca întâlnirea cu slepul la tanc, adica în dreptul geamandurii, unde, daca doreau sa faca negot, marinarii încetineau viteza remorcherului. Eu am fost pus sa tin cârma, în asa fel ca ciupul dubei sa stea piezis pe cursul apei, cam la 45 de grade în amonte, as spune astazi, ca fost elev silitor mai ales la materiile stiintifice, geometria, astronomia si fizica. (Ce scoala se facea pe atunci, chiar si la tara, eheu, fugaces!) Inima îmi batea sa îmi sara din piept când, patrunzând în „calea vapoarelorˮ, unde apa era vijelioasa si adânca, barcuta noastra s‑a apropiat lent, atent orientata de cei doi flacai Gazari, de mastodontul de otel. Marinarii ne‑au aruncat o funie, asa ca ne‑am alipit usurel de burta slepului. Negotul a fost scurt si aproape fara cuvinte. Câteva cartuse de tigari „occidentaleˮ (Winston, Kent, Marlboro) au primit baietii contra damigenii cu rachiu pe care au oferit‑o la schimb. Tigarile scumpe erau valuta forte pe vremurile acelea, ale „socialismului multilateral dezvoltatˮ! Ne‑am desprins lesne de vapor, ne‑am lasat la vale în cursul apei si gata, asta a fost tot, a durat câteva minute! Prinde hotu’, scoate‑i ochii! Partea mea de prada au fost câteva pachete de Kent, binevenite, caci ma apucasem deja de fumat… Barca noastra dunareana a fost, pentru liceanul si, mai apoi, studentul care devenisem, un element indispensabil din recuzita inevitabilelor „jeux d’amour de la jeunesseˮ. Obiectivul îndragostit al admirabilului aparat de fotografiat Leica (alb‑negru) a lasat marturia de mai jos. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
