Sfântul Augustin (354-430) arata ca într-o societate exista laolalta, însa fara amestecare, o cetate terestra, imperfecta si corupta, si o Cetate Celesta, superioara din toate punctele de vedere. Cetateanul trebuie sa se supuna rigorilor autoritatii laice pâna acolo unde moralitatea crestina a acestuia este încalcata. Filosoful britanic Michael Oakeshott (1901-1990) prezinta o varianta personalizata a doctrinei celor „doua cetati”. În „Religion and the World” (1929), Oakeshott pune în balanta doua tipologii diametral opuse, dar juxtapuse: omul mundan si cel religios. Primul este adeptul unei practicalitati limitate si fara veleitati superioare, transcedentale; cel de-al doilea este atât unul mundan, al carui „program” zilnic nu poate evita lucrurile firesti, frugale, însa, în plus, datoria sa principala este de a construi activitati ca scopuri în sine. Ceea ce îl deosebeste pe Oakeshott de Sfântul Augustin este tocmai raportul paratactic dintre cele doua entitati: orice actiune sau actor poate fi ipostaziata în dubla calitate, care se interfereaza în functie de conditiile socio-temporale. Asadar, individul lui Oakeshott nu poate fi parte din dualismul radical de sorginte augustiniana, cetatea lui Dumnezeu nefiind decât o manifestare a actiunii umane concrete. (Elizabeth Campbell Corey, Michael Oakeshott on Religion, Aesthetics, and Politics, University of Missouri Press, 2006, p. 27-28) Într-un alt articol, „Work and play” (1995), Oakeshott considera ca doua activitati umane vitale, munca si joaca, sunt compatibile cu doctrina celor „doua cetati”. Munca e compatibila cu planul mundan, deoarece naste placeri si consuma pasiuni. Jocul capata sens ontologic de activitate umana superioara muncii, de aceea el reclama teama ca, în viitor, societatile sa nu-i uite valoarea si sa cultive doar virtutile muncii, cazând, astfel, în deznadejdea unei veritabile civitas terrena. (op. cit., p. 34) Daca Sfântul Augustin este adeptul unui liber arbitru pe care fiecare individ îl exerseaza voluntar, alegând si fiind responsabil pentru consecintele propriei actiuni, Oakeshott considera ca inteligenta de a face în mod liber este mobilul oricarei actiuni umane. Raportul dintre religie, privita ca desavârsire a moralei, si morala este investigat de filosoful britanic în sensul în care cea de-a doua componenta este parte integranta a primei. Nimeni nu poate fi religios fara existenta unei autonomii morale individuale internalizate. Astfel, morala reprezinta o conditie sine-qua-non pentru manifestarea credintelor si preceptelor religioase. (op. cit., p. 80-82) Istoricul englez anglican John Figgis (1866-1919) afirma ca dreptul divin al monarhilor a devenit o doctrina moderna începând cu secolele al XVI-lea si al XVII-lea. Aceasta a determinat negarea celei de sorginte augustiniana, a celor „doua cetati”, precum si delimitarea categorica fata de modul prudential de guvernare, potrivit caruia vointa divina cere si legitimeaza un regim monarhic absolut ereditar pentru a conduce statul si Biserica. În plus, se considera ca familiile regale pot obtine puterea datorita interventiei providentei dumnezeiesti. (Robert P. Kraynak, Christian Faith and Modern Democracy: God and Politics in the Fallen World, University of Notre Dame Press, 2001, p. 114) Figgis evidentiaza ca actiunea de a conduce prin drept divin sau prin gratie divina creiona eminamente o ideologie a nationalismului modern. Aceasta era propagata de monarhi ai Bisericilor Anglicana si Catolica, care au schimbat arta crestina de a guverna, prin unificarea sferelor mundana si divina sub umbrela unui suveran politic. (op. cit., 114) Acest ultim fapt a pus la îndoiala irefutabilitatea tezei potrivit careia exista un continuum evolutionist între constitutionalismul medieval si cel modern. În fapt, nu a existat nici o evolutie, ci mai degraba un regres, în special de natura spiritual-religioasa. Daca medievalismul a consacrat suprematia „cetatii lui Dumnezeu”, cea moderna o refuza categoric. Acelasi autor arata ca unele monarhii absolute din era moderna timpurie au contestat constitutionalismul medieval, al preeminentei Bisericii si al marginalismului statului în societate, unindu-le sub aceeasi voce. Asadar, constitutionalismul modern a spart noua ordine instituita a absolutismului monarhic si a marcat o noua cezura între Biserica si stat, parând ca urmeaza o restauratie profunda a celui medieval. Însa, noua paradigma moderna nu a însemnat decât o continuare a absolutismului politic început înainte, deoarece Biserica era izolata în sfera privata si supusa statului, acesta din urma fiind si el subordonat limitei date de o serie de drepturi private inviolabile. Schimbarile reale în traditia crestina nu au început în Evul Mediu, ci în epoca moderna timpurie. Sustinatorii monarhiei de drept divin au încercat sa aduca laolalta suveranitatea sub umbrela statului, desfiintând orice liant cu doctrina celor „doua cetati” si sa sustina ca Dumnezeu consfinteste doar un singur regim legitim, repudiind guvernarea prudentiala. Însa, toate aceste schimbari nu au devalorizat definitiv principiul monarhic, care a supravietuit si s-a adaptat timpurilor din ce în ce mai tulburi. (op. cit., 114-115) Inima sus! Aurelian-Petrus Plopeanu este cercetator CS II dr. habil. al Departamentului de Stiinte Socio-Umane, Institutul de Cercetari Interdisciplinare din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si cadru didactic asociat al Facultatii de Economie si Administrarea Afacerilor
