Povestea ajunge, în fine, la descrierea „tehnicaˮ a lotcii. Aceasta secventa din lungul serial al etimologicalelor pescaresti va avea un caracter mai tehnic si mai „etnograficˮ, dar nu mai putin nostalgic si „liricˮ. Vreau sa spun ca voi inventaria partile componente ale barcii noastre dunarene, asa cum mi le aduc aminte, fragmentar si lacunar, însotindu‑le, de explicatii etimologice minimale, pe baza consultarii dictionarelor de specialitate. Reiau ideea deja enuntata ca lipovenii sunt cei care au adus cu ei minunata noastra duba, sprintena, curbata si smolita, atunci când, în urma cu câteva sute de ani, alungati din Rusia, s‑au asezat în Delta si prin unele sate ale Dunarii de jos. Acest popor admirabil nu este foarte numeros la noi. Eu i‑am cunoscut doar sporadic, în ipostaza de pescari barbosi si monosilabici, pe care îi urmaream cu interes atunci când se întâmpla, destul de rar, sa‑si traga lotca la mal în dreptul satului nostru. În sat nu am avut, în copilaria mea, nicio familie de lipoveni. I‑am vizitat târziu, la ei acasa, în comuna Ghindaresti, în aval de Seimeni, dincolo de Dunarea, Capidava si Topalu, adica la vreo treizeci de kilometri mai la vale. Aveam deja optsprezece-nouasprezece ani si auzisem ca doar ei, lipovenii, se pricep sa împleteasca plase de pescuit de diferite tipuri si ca o fac la comanda clientului. Coborât din autobuzul hodorogit si prafuit al „Rateiˮ în centrul comunei, am constatat repede ca „afacerileˮ nu se fac asa usor: nimeni nu stia, nu auzise de niste mesteri care ar confectiona setci, cârlioante, prostovoale sau altfel de asemenea scule, interzise, de fapt, de lege, ca masura împotriva braconajului. Ei, lipovenii, aveau anumite asociatii, dadeau cote, erau controlati etc., asa ca îsi puteau confectiona sculele necesare, dar doar pentru ei însisi. În treacat fie spus, astazi, în plina salbaticie „democraticaˮ, nu mai controleaza nimeni aplicarea legilor antibraconaj, iar consecinta este diminuarea pâna aproape de disparitie a pestelui, în unele zone ale Dunarii. Revin la vizita mea la Ghindaresti. Dezamagit, asteptam în statie cursa de întoarcere, când „mandatarulˮ cârciumei din apropiere, un nene voinic, român, ma ia deoparte, binevoitor, si ma lamureste ca lipovenii se feresc sa vânda plase direct clientilor, nu e un negot legal. Daca vreau cumva ceva, ma ajuta el, pe sub mâna. Sa îi dau lui un pol arvuna si sa îi spun ce anume doresc. Peste o saptamâna, sa vin cu restul de bani si îmi iau de la el, cu fereala mare, marfa dorita. Asa am facut, si, peste o saptamâna, m‑am ales cu o frumusete de prostovol, pe care însa, luat la armata, nu am prea apucat sa îl folosesc… Pasnicile lotci lipovenesti si modelul lor viking Ca sa nu mai pun unora dintre cititorii mei la încercare rabdarea cu o seherezada care risca sa nu mai ajunga la capat, trec direct la etimologii. Acelora dintre cititori care mi‑au reprosat ca nu sunt destul de patriot atunci când caut cu tot dinadinsul în alte limbi originea unor cuvinte românesti, le comunic respectuos ca adevarul, chiar si umil cum este cel etimologic, nu a omorât pe nimeni, pe când tâfna prostului fudul ne umileste pe toti. Prin urmare, lotca vine din limba rusa, ca si sinonimul duba, acesta din urma cu corespondenti lexicali în ucraineana si sârba. Osatura propriu-zisa a barcii, acele arcuri generoase ca niste coaste, pe care se prind scândurile abarcatiunii si pe care se pun doua‑trei traverse de lemn pe care sa se poata calca, sunt crivacele barcii (singular: crivac, substantin neutru). Si acest cuvânt îl regasim în limbile bulgara si ucraineana. Prin ceardac, numit uneori, mai rar, si bas, ambele cuvinte împrumutate din limba turca, denumim partea din fata a barcii, amenajata ca un fel de cutie sau de dulap, unde se pastreaza inventarul mai de soi, de exemplu vetrila (pânza de catarg, mai rar întrebuintata), bautura si mâncarea, sau câte un peste mai mare, care trebuie ascuns de ochii neavenitilor. În rest, pestele mai netrebnic era aruncat direct pe podele barcii, printre crivace. Bucata de scândura groasa pe care sta vâslasul (de regula, are decupata o gaura unde se baga, la nevoie, catargul, folosit uneori pentru a ridica o pânza atunci când batea vântul potrivit, ca sa îti usureze înaintarea împotriva curentului apei) se numeste sidelca, termen în care transpare radicalul slav pentru ‘a sedea’ (cuvântul este curent în ucraineana si rusa). În fine, din turca am pastrat frumoasa vocabula ghionder, însemnând lunga prajina folosita ca sa împingi lotca prin locuri înguste sau napadite de vegetatie. Locul ghionderului era pe fundul barcii, întins de‑a lungul, pe câte una din laturi, alaturi de catarg. Din turca pare sa fi ramas si strapazanul, cuiul de lemn tare, de obicei salcâm, înfipt în lacase speciale în buza sau usna (din nou un cuvânt slav, probabil vechi, dar existent si în rusa, ucraineana si sârba), întaritura din scândura a marginii barcii, prevazuta cu doua‑trei rânduri de gauri pentru strapazane. De strapazane se legau, cu ajutorul unei bucati solide de piele de vita, vâslele (vâsla e un cuvânt vechi slav, frecvent sub condeiul scribilor de vechi texte românesti). Noi simteam pe vâsla drept un cuvânt „din cartiˮ, adica literar, caci lungile, suplele si grelele noastre vâsle le numeam cu cuvântul învatat de la cei mai mari decât noi, adica opacini (la singular opacina, cuvântul a venit din ucraineana). Orice duba era dotata si cu un ispol (din bulgara), un fel de cupa mare cu mâner, scobita într‑o bucata de lemn moale, de salcie sau plop, scula ingenioasa, ideala ca sa arunci afara apa de la fundul barcii, atunci când se acumula cumva, sau, dimpotriva, sa iei apa proaspata din Dunare, la nevoie. Printr‑un cuvânt bulgaresc, ciup (plural: ciupuri), numim si prova sau vârful curbat al dubei, cum tot printr‑un cuvânt din bulgara îl desemnam si pe conducatorul barcii, cârmaciul. Cât priveste cuvântul de baza, cârma, lucurile sunt, etimologic, nitel mai complicate, caci îl gasim în maghiara, neogreaca, slava veche si în unele limbi slave mai noi. Din oricare aceste limbi au putut stramosii nostri sa împrumute cuvântul, daca nu cumva îl vor fi luat toti ceilalti de la valahi. La sfârsitul toamnei, duba se scoate pe uscat, se fixeaza cu fundul în sus si se calafatuieste, adica se etanseizeaza la interstitii prin câlti, muiati în smoala (ambele aceste cuvinte sunt de origine vechi slava în limba noastra). Gudronul cunoscut, fiert în cazane mari pe malul apei, se cheama catran, cuvânt din turceste, ca si sinonimul lui, calafatul. Verbul specific poate fi un derivat românesc normal, a carui forjare a fost sugerata poate si de verbul existent în neogreaca (καλαφατίζω). Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
