Vineri 22 septembrie, mai întâi la Ateneu, ansamblul Les Dissonances, al carui fondator, director artistic si solist este David Grimal. Schema clasica de alcatuire a programului simfonic a permis publicului în prima parte acomodarea cu începuturile muzicii moderne prin doua lucrari intrate demult în obisnuintele sale de auditie. Trei schite simfonice „Marea” sunt reprezentative pentru tipul de scriitura, sonoritatile complexe si spiritul impresionismului. O muzica hibrida ca stimulent al creativitatii, întrepatrundere a tehnicilor de compozitie romantice si impresioniste, efect ambivalent asupra celui ce asculta. Universul marin i-a fost revelat lui Claude Debussy în principal ca urmare a paginilor literare, a picturilor, în subsidiar pe baza contactului direct. Textul simfonic se constituie în seria imaginilor, a impresiilor înca odata ambivalente, convertite în muzica: de-a dreptul realiste, „fotografice” (subliniate de titlurile celor trei tablouri - Din zori pâna la amiaza pe mare; Jocul valurilor; Dialogul vântului cu marea) si figurative, lasând cale deschisa larg imaginatiei. Lucrare stabila în repertoriul ansamblului francez „Les Dissonances”, seria celor trei schite a lasat doua impresii definitorii: fiecare „val” melodic, peisajele statice sau învolburate, irizarile, nuantele, contrastele, stralucirile sonore au fost percepute în toate dimensiunile infinitezimale si grandioase. S-a evidentiat experienta îndelungata a instrumentistilor în interpretarea acestor tablouri dintr-o expozitie a muzicii din Hexagon, ansamblul plasând privitorul/ascultatorul în unghiul cel mai potrivit spre a deslusi exact impresiile lui Debussy, caracteristicile muzicii franceze: eleganta, rafinamentul culorilor, libertatea poetica neafectata în 1903-1905 (anii elaborarii partiturii) de turbulentele modernismului. Referindu-ma la David Grimal nu am scris cuvântul „dirijor”. Ansamblul „Les Dissonances” a reusit în numai 18 ani de la înfiintare sa redea toata complexitatea partiturilor, cum este si „Marea”, fara ca dirijorul sa sublinieze frazele melodice, sa puncteze accentele ritmice ori sa sugereze macar o nuanta. Meritul este cu atât mai mare cu cât numarul de instrumentisti variaza în functie de lucrarile programate, nici o institutie nu le asigura stabilitatea financiara, nu le rezolva conditiile turneelor, înregistrarilor etc. Si la Bucuresti violonistul David Grimal a ramas în orchestra, contribuind asemenea unui meserias virtuoz din echipa, ce nu îsi atribuie pe scena rolul de sef, la constructia edificiului muzical-sonor. Virtuozitatea si-a demonstrat-o imediat ca solist al Poemului opus 25 pentru vioara si orchestra de Ernest Chausson. O miniatura de un romantism introvertit, care ar fi meritat tovarasia în program a unei lucrari de George Enescu. Nu neaparat pentru ca imaginea fotografica impresionanta a violonistului Enescu interpretând aceasta lucrare ramâne dovada suprem emotionanta a profunzimii si daruirii de care era capabil muzicianul român ca interpret la pian si la vioara, nu numai datorita uimitoarei relatii intime a Poemului compus de Chausson cu lirismul introvertit din creatia sa. David Grimal cunoaste opus-urile pentru vioara compuse de George Enescu, acum doi ani a înregistrat chiar Poemul compozitorului francez si Capriciul român împreuna cu „Les Dissonances”. De altfel, în brosura ce însoteste discul publicat sub sigla „La Dolce Volta”, Grimal a scris cuvinte frumoase despre Enescu. Mai mult, a subliniat, la rândul sau, locul meritat al Capriciului în rândul celor trei lucrari din aceasta categorie: Poemul de Chausson (1896) si Rapsodia „Tzigane” de Maurice Ravel (1924). Cine stie, poate ca sugestia oferita în timp util interpretilor ar fi facut posibila aceasta deplin justificata alaturare. Poemul simfonic opus 5 „Pelleas si Melisande” a fost o creatie strict contemporana celor Trei schite de Debussy (1903), ascultata în septembrie la Festival, lungind sirul absentelor regretabile din viata concertistica româneasca. O partitura din anii tineri ai compozitorului Arnold Schönberg, sesizabil îndatorati stilului simfonic al lui Richard Strauss, care i-a oferit ideea. Adevarat, substanta muzicala a poemului opus 5 este densa, dificila, masiva ca dimensiuni, pretinde luminarea numarului mare de episoade contrastante melodic, ritmic, dinamic, expresiv, opulenta de idei ce impune capacitatea „regizorului” orchestrei, cu sau fara bagheta, de a contopi diversitatea de simboluri si înfatisari în unitate conceptual-interpretativa, orchestra trebuie sa cuprinda un numar mare de instrumentisti. Dar cred ca dirijorii români de clasa, cele câteva ansambluri simfonice performante din tara noastra, incluse în actuala editie a Festivalului, ar putea accede la înaltimile semantic-muzicale ce l-au inspirat pe Arnold Schönberg. Familiarizat cu formula de program tot mai adaptata în America de Nord si în Vestul European gradului de perceptie a publicului ce trebuie atras în salile de concert, Cristian Macelaru a deschis tot vineri seara, pe scena Salii Palatului, programul realizat împreuna cu Orchestra Nationala a Frantei, oferind spre auditie o lucrare de permanent succes: Concertul nr. 2 în do minor opus 18 pentru pian si orchestra de Serghei Rahmaninov. Voi consemna doar valoarea evidenta a admirabilului solist Kirill Gerstein, spre a lasa doua-trei cuvinte în plus despre versiunea Simfoniei a III-a în do major opus 21. Acesta fiind gestul asteptat, firesc, de respect al dirijorului fata de cel mai important muzician român pe parcursul Festivalului International „George Enescu”. Din start ramâne admirabila unirea fortelor celor doua ansambluri performante: Orchestra Nationala a Frantei si Orchestra Româna de Tineret. George Enescu a precizat în partitura si în însemnarile sale numarul extins de instrumentisti la care s-a gândit, însa, de-a lungul timpului, în România nu au fost posibile (probabil din motive de organizare) decât versiunile cu câte o orchestra. Unele, merituoase, altele, performante, dar fara sa atinga amploarea sonora dorita de compozitor. Pentru noi iesenii, versiunea înregistrata de Ion Baciu cu Orchestra si Corul Filarmonicii din Cluj1 îsi pastreaza valoarea de pretios document istoric, însa, din nefericire, unii muzicologi, publicisti, factori determinanti pentru cultivarea si raspândirea valorilor românesti au uitat sau nu au auzit înca de aceasta realizare performanta… Revenind la optiunea interpretativa a lui Cristian Macelaru, se cuvine apreciata meticulozitatea redarii indicatiilor complexe lasate de Enescu partiturii, cele trei acte ale spectacolului muzical întrupându-se maestuos, dar cu moderatie, vivace-dinamic, respectând fluxul vijelios al muzicii, cu lentoarea climatului poetic nutrit de gândul filozofic. Dirijorul român a avut meritul luminarii clare a maturitatii, complexitatii si geniului dovedite de Enescu în aceasta grandioasa capodopera simfonica. O muzica ce pretinde din partea ascultatorului toata concentrarea, dovedindu-se de o modernitate fara vârsta, exprimând anxietatea, violenta, tragismul, ungherele înca neafectate ale climatului interior pur, lumina firava ce se poate transforma din speranta în realitate. Nu sunt cuvinte mari, ci relationarea acestui adevarat poem existential cu anii 1916-1918, marcati de tragedia Primului Razboi Mondial. Interpretarea celor doua orchestre si a Corului Filarmonicii bucurestene pregatit de Iosif Ion Prunner a fost cu adevarat impresionanta, emotionanta, un act de cultura exemplar. Trebuie mentionat ca legatura lui Cristian Macelaru cu instrumentistii francezi, faptul ca, dincolo de studiul partiturii, îl intuiesc, îl simt pe Enescu (si datorita legaturii sale profunde cu muzica franceza) au contribuit în mod semnificativ la apropierea sensibila a acestei versiuni de ceeace si-a dorit George Enescu. 1 Disc Electrecord, ST-ECE 01234, publicat în 1977 Imagini preluate de pe contul de Facebook al Festivalului „George Enescu” Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor
