Scriitorul are ceva masochist în aceasta necrutatoare pozitionare a sinelui în centrul focului analitic. Se autoflageleaza el însusi, dar nu „în slip”, ci la masa de scris. Cersetorul de cafea este un excurs autoscopic în convulsiile existentiale, psihice si culturale ale scriitorului adevarat (convulsii nu neaparat generate de ceausism, întrucât, la artistul genuin, de tipul lui Brumaru, ele ramân eterne). Avem aici o admirabila introspectie saint-beuviana, de unde rasar, pe rând, ratiunile scrisului, cititului si traitului în general. Pasajul cu rugaciunea, în livada, pentru poezie, al aruncatului scaunului pe geam, scaun ce „se sparge în sufletul” scriitorului, întâlnirea cu Raicu la US, în Bucuresti, ori comparatia dintre Nadia (Comaneci) si (Mircea) Dinescu sunt episoade absolut antologice. Emil Brumaru arboreaza o ingenuitate perversa (daca îmi este îngaduita aceasta constructie oximoronica, singura apta sa surprinda paradoxul demersului de esenta al scrisorilor în discutie), cu ajutorul careia se infiltreaza, nebanuit, în problemele serioase (apropo, cei care îi vor analiza poezia în timp, vor avea, negresit, nevoie de actualul tom de confesiuni scriitoricesti, unde vor descoperi o ars poetica uriasa si, totodata, un Brumaru tulburator de complex), adesea metafizice, pastrând pe figura un zâmbet superficial si pozând mai curând, avant la lettre, în insurmontabilii stupid people eternizati de Silviu Brucan. Perspectivele asupra celorlalti nu lipsesc (ca în orice roman care se respecta, desigur) si sunt impregnate de aceeasi ghidusie intelectuala disimulatoare, cu aer vag funambulesc. Plecat la mare (la Neptun, „la scriitori”, un fel de Parnas restrictiv al epocii comuniste), autorul de misive zilnice observa atent miscarile din jurul sau, filtrându-le printr-un iris inocent-cehovian (referintele la clasicii rusi, abundente în scrisori, nu par deloc întâmplatoare). Iata o mostra elocventa: „Personajul gras, jovial, care aduce zilnic scoici libidinoase si le preda bucatareselor, am aflat azi, e Corneliu Leu! Personajul lung, lemnos, cioturos pe la fata figurii, sosind totdeauna singur, e Sîntimbreanu. Mai exista personajul Lovinescu (Horia, n.m.), a aparut si fostul oniric barbos Florin Gabrea (complexat de faptul ca nu mi-a trimis ultima lui carte, desi-i dadusem adresa). Marele Dorin Tudoran nu ma vede, ochelarii lui negri îl apara de nimicnicia noastra. Fratele Ioan (Alexandru, n.m.) se autoflageleaza-n slip /./app/. Eu, cardiacul si nervosul, am început sa beau tuici; votca ruseasca nu exista! Tamara Nikolaevna (Tamara Brumaru, n.m.) umbla desculta si domnul Axin (sau asa ceva; administratorul vilei) îi face ochi meliferi. La receptie am surprins fetele discutând, scandalizate, ca eu si cu nevasta-mea, culmea, suntem casatoriti! Toti credeau ca-s c-o amanta! Ma salut, în continuare, cu Ion Caraion.” Si mai încolo: „/…/ Ilarion Ciobanu, actorul, vine la masa, se asaza si, pentru a mânca, îsi pune o pereche de ochelari de vedere! Ca si cum ar citi! /…/ Mi-am zis, ce înseamna sa fii intelectual. Ba nu, gurmand!” Intermezzo-urile telescopice sunt însa numai pauzele de respiratie dintr-un exercitiu permanent de autoscopie infinitezimala. Scriitorul are ceva masochist în aceasta necrutatoare pozitionare a sinelui în centrul focului analitic. Se autoflageleaza el însusi, dar nu „în slip”, ci la masa de scris. Îi apare Dulapul îndragostit si nu-si deschide propriul volum timp de mai multe zile. În intervalul amintit, sondeaza reactiile apropiatiilor, vâneaza - cu jucaus sadism - cele mai mici note de (eventuala) indiferenta sau (întâmplator) sarcasm. Fetita de patru ani, Andreea („Emilianova”), constata ca titlul e generat de o situatie mai degraba domestica: în dulap erau hainele mamei (Tamara „Nikolaevna”), iar „dulapul”, legitim, s-a „îndragostit” de ea (mama). Tatal poetului ia volumul, sever, în mâna si, dupa ce-i vede pretul (16.50 lei „ceausisti”), observa ca „e cam scump”. Tamara îl „pupa” pe autor si îi „sare în brate”, dar el banuieste, mizantrop, ca euforia deriva mai curând din faptul ca doamna „Nikolaevna” însasi a publicat, tot atunci, un grupaj de poezii în Convorbiri literare. În sfârsit, mama scriitorului nu îndrazneste sa atinga volumul. În spatele bufonului regal - dupa model shakesperean (în Regele Lear si nu doar acolo) - sta filosoful hipersensibil si chitibusar, gata sa dea un regat pentru un sentiment autentic. Înteleg perfect de ce Emil Brumaru a crezut ca aceasta carte e „cea mai buna” scrisa de el vreodata. Ea ne dezvaluie noua astazi, asa cum i-a dezvaluit si lui însusi la vremea redactarii „scrisorilor”, ca într-un experiment de „oglindire” lacaniana, fiintarea intensa, în profunzimile identitatii a singurului personaj din viata sa pe care nu l-a putut ascunde niciodata sub diversele masti: scriitorul. (Sfârsit) Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
