În cazul în care limitele administrative regionale s-ar suprapune interstitiilor identitare în România avem o problema. Acest tip de abordare a configurarii viitoarelor regiuni administrative sperie cel mai mult. În ciuda discursurilor de ochii lumii ale politicienilor, dar si ale unor persoane din zona academica despre importanta identitatii în conturarea teritoriilor administrative regionale, teama de „unguri”, teama de „rusi”, teama de o centrifuga teritoriala, ce ar duce, zice-se, la dezmembrarea tarii, alimenteaza discursurile antiregionaliste ale centralistilor. În fobia creata de o eventuala regionalizare pe criterii identitare, acestia s-au canalizat pe un vector gresit. Considera regionalizarea ca o actiune de descompunere a statului, si nu una de compunere a nivelului administrativ judetean, ce e prea mic si prea putin deschis în a colabora cu judetele vecine pentru o guvernanta eficienta si pentru o stategie de dezvoltare la nivel regional. În România exista o tectonica activa a diverselor teritorialitati superioare judetului. Daca limitele acestor teritorialitati sunt destul de stabile în zona sudica a României, dar si în Banat, în schimb, în Moldova, Transilvania si pe fatada vestica a tarii asistam la o dinamica importanta a lor. Numai ca, pe vectori diferiti: în Moldova avem de a face cu o divergenta a teritorialitatii, inclusiv în ceea ce priveste dimensiunea identitara, iar în Transilvania si pe fatada vestica cu o convergenta identitara. Sa începem cu zonele vestice. Încercarile de reteritorializare ale Partiumului întreprinse de catre statul român, imediat dupa încorporarea teritoriilor de dincolo de Carpati, prin inventarea efectiva a unor teritorialitati regionale: crisana, suprapusa, în linii generale, actualelor judete Bihor, Arad, partial Salajul, si maramureseana extinsa, compusa, de asemenea, în linii generale, din judetele actuale Satu Mare si Maramures, ce depaseste cu mult teritoriul Maramuresului istoric, nu au dat rezultatele scontate. Cel mai adesea locuitorii îsi însusesc identitatea ce functioneaza si la scara judetelor (aradeni, bihoreni, satmareni, salajeni etc.) sau folosesc o identitate superioara din punctul de vedere taxonomic - cea ardeleana, chiar daca se afla localizati dincolo de limitele istorice ale Transilvaniei. În ciuda faptului ca toponimul Transilvania/Ardeal, ce defineste un teritoriu dincolo de padure, se potriveste ca o manusa, privit dinspre Moldova sau din sudul tarii, denumirea i-a fost atribuita de pe un vector central-european. Astfel, limita vestica a teritoriului e fixata pe Muntii Apuseni si dealurile Salajului, chiar daca în anumite intervale administratia din Transilvania a gestionat si teritorii aflate astazi pe fatada vestica a tarii noastre. Cum explicam aceasta convergenta identitara ardeleana? Din perspectiva intrateritoriala, acest fapt a fost posibil prin separarea fatadei vestice a României actuale de centralitatea majora, traditionala, ce a fost în istoria devenirii teritoriale chiar capitala statului maghiar - Budapesta. Lipsita de o centralitate majora, aceasta zona s-a reorientat identitar si datorita perceptiei pozitive a teritorialitatii transilvane în noua structura teritoriala a României. Din perspectiva extrateritoriala, privind lucrurile dinspre partea extracarpatica a României, s-a produs pur si simplu o simplificare a românitatii de dincolo de munti. În ceea ce priveste divergenta identitatii moldovenesti, lucrurile sunt destul de complicate. Alterarea identitatii moldovenesti a fost determinata de actiunea a doua tipuri de forte teritoriale: de natura exogena si endogena. În cazul primei categorii, comprimarea politica a teritoriului vechiului stat moldovenesc a dus la premisele crearii unor noi teritorialitati, dintre care cele mai active sunt cea bucovineana si cea rasaritean-moldoveana. În cazul fortelor endogene, avem de-a face cu o actiune a structurilor teritoriale pe care le-am considerat amice. Dar iata ca Moldovei nu i-a fost foarte bine în componenta statului român. Anihilarea centralitatii superioare, asa cum s-a întâmplat în cazul Iasului, în contextul proiectarii si construirii structurii nationale, a dus la descompunerea treptata a teritorialitatii; în primul rând, a fost vorba de teritorialitatea superficiala - modul de practicare a teritoriului, iar mai apoi si pe cea profunda - identitatea, ceva mai stabila în timp. Dar nici aceasta nu e de neînlocuit! Persistenta noilor relatii asimetrice, dintre noul centru si noua periferie, poate afecta si capacitatea de rezilienta a structurilor teritoriale recentrate, care poate fi vinovata si de inducerea în rândul populatiei a unei realitati de o subiectivitate crasa - starea de inferioritate în raport cu ceilalti! Astfel, mecanismul de functionare al deteritorializarii poate alimenta si centrifuga identitara a unui teritoriu care îsi pierde capacitatea de autogestiune si e prost gestionat din exterior. Din aceasta perspectiva, nu mai sunt de neexplicat fenomene ca disidenta teritoriala a bucovinenilor sau a vrâncenilor si a galatenilor. Exemple mai sunt, si înca unele foarte recente. Elucubratiile politicienilor suceveni, conform carora botosanenii si nemtenii au dorit dintotdeauna sa fie bucovineni (afirmatii repetate în contextul numeroaselor episoade ale regionalizarii României) sau inventarea unei Bucovine Mici, nume atribuit (absolut inept!) partii neocupate de austrieci a vechiului tinut al Sucevei (zonele Pascanilor si Falticenilor). Dezagregarea identitara întuneca reperele, fractioneaza grupurile identitare, creeaza diferente între cei care erau mai înainte asemanatori. Unitatea dupa care se masoara fiecare, pentru a aprecia nedreptatea suplimentara care-i este facuta, este soarta vecinului sau. Si conform acestei masuri, efectul inegalitatilor dinamice este de a produce diferenta de proximitate, cu alte cuvinte negarea apartenentei la un anumit teritoriu, indiferent cât de evidenta este aceasta. George Turcanasu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultatii de Geografie si Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
