Emil Brumaru era, în subsidiar, aidoma tuturor scriitorilor adevarati, fiinta cea mai delicata cu putinta - aproape fragila, as îndrazni sa observ - care-si disimula, în identitatea (construita) de rebel al culturii, propriile temeri si inhibitii în fata „infernului” din celalalt. Am gasit deunazi, în biblioteca, volumul lui Emil Brumaru Cersetorul de cafea (titlul rubricii pe care a tinut-o, ani de zile, la România literara). Citesc dedicatia datata „2 octombrie 2004”. S-au împlinit în 2022, vai, optsprezece ani de atunci! „Majorat” în toata regula… Când l-am întâlnit prima oara pe Emil Brumaru - printr-a cincea - am avut un sentiment de puternic disconfort emotional. Eram cu taica-meu pe strada si ne-am oprit intempestiv în dreptul unui barbat cu parul vâlvoi, aparent suparat si agitat, cu o gestica ampla (usor amenintatoare, mi s-a parut) si un vocabular insurgent. Faptul ca taica-meu râdea la ceea ce trecea drept umorul persoanei în chestiune m-a linistit întrucâtva, desi nu l-am slabit o clipa pe interlocutor din priviri (circumspecte). La despartire, când am rasuflat în mod sincer usurat, l-am întrebat pe batrân cine era „ala”. Raspunsul m-a deconcertat: „|la e poet. A scos o carte exceptionala - Dulapul îndragostit. O avem acasa, daca vrei sa te uiti prin ea.” Inutil de precizat ca „am vrut sa ma uit prin ea”. Am citit cu nesat, fara sa înteleg aproape nimic, dar fascinat într-un mod indicibil de desfasurarea insolita de imagini si emotii, complet diferite de ceea ce noi numeam „poezie” la orele de româna. Subit, barbatul amenintator, cu parul vâlvoi si gestica dinamica, îmi aparu mai simpatic. Anii au trecut si am pastrat cumva senzatia unui vag disconfort la întâlnirile cu Emil Brumaru. Ma temeam si matur, atunci când îl vedeam apropiindu-se suparat, cu ochii încruntati, fixati într-un punct insesizabil, ca-mi va pune o întrebare incomoda, ca-mi va aduce o acuzatie grava, ca ma va critica furibund. Trecerea vremii m-a pus însa în fata unei realitati ceva mai complexe decât eram odinioara pregatit sa accept. Emil Brumaru era, în subsidiar, aidoma tuturor scriitorilor adevarati, fiinta cea mai delicata cu putinta - aproape fragila, as îndrazni sa observ - care-si disimula, în identitatea (construita) de rebel al culturii, propriile temeri si inhibitii în fata „infernului” din celalalt. Întreaga lui poezie ar putea, la limita, sa-l duca pe criticul determinist la o astfel de concluzie. Dincolo de voluptatile vaporoase, languroase, de ironia muscatoare, de gurmandiza metaforica si imagistica, de ludicul neostoit si agitatia perceptiva se afla un ins sfios, condus de o gravitate a ideilor ce-l apropia de gânditorii seriosi mai curând decât de trubadurii zeflemitori în poza carora se chinuia sa intre. La sfârsitul lui 2004, autorul a publicat, la Poliromul iesean, seria de scrisori catre Lucian Raicu (din anii optzeci), scrisori ce au tinut, vreme îndelungata, rubrica din România literara (Cersetorul de cafea) si pe care, marturisesc cu oarecare jena, le crezusem, la vremea aparitiei lor în revista, cum sa spun, „inventate”, construite post factum, cum ar veni. Aflu însa uluit (chiar din confesiunea scriitorului) ca ele sunt absolut autentice (trimise adica lui Lucian Raicu în anii premergatori emigrarii acestuia în Franta, imediat dupa ce criticul îl analizase pozitiv pe poet într-o cronica, facându-l „sa se simta scriitor”). Emil Brumaru intentiona sa-i expedieze 1001 de misive si nu era deranjat de faptul ca destinatarul nu raspundea, nescriindu-i practic nici un rând. Observa însusi autorul misvelor, cu umor, la un moment dat: „Uneori ma întreb - oare, scriind zilnic o scrisoare, cel ce o primeste, adresantul, domnul Lucian Raicu, o citeste? Si-mi raspund - ce conteaza, în momentul în care am scris-o, e ca si cum ar fi citit-o! Nu-i asa?” Sau mai departe: „Mi-ati aratat plicul mare, albastru, în care bagati scrisorile mele si pe care scrie - Emil Brumaru catre Lucian Raicu! Stiu ca scrisorile mele exclud, oarecum, raspunsurile, dar, din spirit diavolesc, voi lua si eu un plic enorm pe care voi scrie - Lucian Raicu catre Emil Brumaru! Aceste doua plicuri, unul doldora, celalalt vid, predate la Academie, vor stârni stupoarea cercetatorilor!” Poetul (devenit prozator) redacteaza, de fapt, un roman epistolar solilocvial, unde interlocutorul trebuie doar banuit ascuns în fundal, când meditativ, când jovial, în fata tiradei intelectuale a infatigabilului scriitor iesean. „Destinatarul” reprezinta pretextul unui excurs cultural si introspectiv ce s-ar fi derulat oricum, indiferent de natura si disponibilitatea eventualului subiect/obiect declansator. Importanta în scrierea misivelor catre Raicu devenise situatia - dupa cum recunoaste Emil Brumaru -, adica faptul ca avea cui sa scrie. Aceste scrisori - în fond, acest veritabil jurnal intelectual - dezvaluie identitatea de profunzime a autorului lor. Brumaru îsi gaseste un interlocutor tacut doar pentru a-si sonda - cu argumentul ipocrit al prezentei alteritatii - eul de adâncime, acel sine autentic grav, prea des mistificat de spectacolul „usuratatii”, al „naivitatii” sau al „teribilismului” liric. (Va urma) Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
