În anii 60 ai secolului trecut, finala dintre lumea occidentala-capitalista-democratica si cea socialista (fara cele 3 atribute anterioare) era în plina desfasurare. Semana foarte mult cu un meci de box la categoria grea. Cei doi combatanti erau foarte bine antrenati, rezistenti, priceputi la tactica si nerabdatori sa-i aplice oponentului lovitura de gratie, acel KO care sa-l trimita în lumea viselor. Nici unul nu reusise înca... Mai era timp destul... Gongul final înca nu fusese lovit... Într-un birou întunecat al Universitatii din Chicago, doi renumiti economisti americani, vlajganul Theodore Schultz (1902-1998) si o alta „forta a naturii” de 1,52 m, Milton Friedman (1912-2006), gândeau cum anume pot rapune colosul sovietic. Friedman era mai cunoscut pentru talentul de a-i antrena pe decidentii politici chilieni cum sta treaba cu asa-numita „terapie de soc” neoliberala. Solutia gasita si ulterior adoptata de cei doi: arma ideologica numita crestere economica. Dar care ar trebui sa fie stimulentele acestei arme inovative? Cheltuielile publice din ce în ce mai mari sau, potrivit colegului lor, fanaticul pietei libere, austriacul F. A. von Hayek (1899-1992), individualismul capitalist? Din dezbaterile celor doi a reiesit un concept nou, cu sanse de reusita în lupta crâncena din ringul geopolitic: teoria capitalului uman. Desi aceasta nu era deloc o noutate, în contextul Razboiului Rece, ea purta valente ideologice majore. Cu alte cuvinte, teoria putea sa functioneze acolo si numai acolo unde valorile capitalismului erau aparate, ranforsate si stimulate, adica doar în Occident. Mai departe, a aparut o dilema: rezultatele investitiilor statului în educatie si furnizarea de competente si aptitudini ar trebui sa ramâna în portofoliul cetateanului nou instruit sau ar trebui sa fie considerate un bun public? Friedman preia frâiele acestei dezbateri. Daca investitiile publice (de exemplu, finantate din impozite) ar genera un randament superior al capitalului uman, care mai departe ar fi gestionat ca un bun public, atunci aceasta schema ar fi socialism pur. Deci nu ar fi posibil acest ultim scenariu... Întrucât capitalul uman este intrinsec legat de individ, atunci acesta ar trebui sa suporte o parte din aceasta „înzestrare”, neputând fi vorba despre vreo pomana din partea contribuabililor. Cu alte cuvinte, asa cum bine a rezumat Friedman arhitectura teoriei capitalului uman, nu se poate ca cineva sa beneficieze de un prânz gratuit. Daca acel cineva doreste sa urce pe scara sociala, spre exemplu sa obtina un job mai bine platit si cu o doza mai mare de prestigiu, atunci trebuie sa fie dispus sa îsi finanteze studiile pe care altminteri nu ar fi capabil sa le faca (de exemplu, prin facilitatea împrumuturilor pentru studenti). Frapant este faptul ca disputa ideologica cu socialistii se apropia de un deznodamânt fericit: teoria capitalului uman demonstra ca muncitorii reusesc sa detina mijloace de productie capitaliste, ceea ce distruge inconturnabil conflictul ideologic închipuit de marxisti. Potrivit acestora, procesul de munca în capitalism conduce la aservirea detinatorilor fortei de munca si transformarea acestora într-o simpla marfa. Întrucât noua teorie eluda complet acest conflict dintre muncitori si proprietarii capitalisti, simpatiile capitaliste au capatat anvergura în societatile occidentale, puternic bulversate din punct de vedere ideologic dupa al Doilea Razboi Mondial. Au existat destule critici aduse acestei constructii stiintifice. Profesorul de economie Peter Fleming de la Universitatea din Londra arata ca lumea construita de Friedman a fost o himera. Explicatia gasita rezida în faptul ca teoria capitalului uman „s-a nascut într-o perioada extrema a istoriei secolului XX, când multi credeau ca soarta omenirii atârna în balanta. Prin urmare, ar trebui abordat ca atare, o relicva mai degraba excentrica si în mare parte nerealista a Razboiului Rece. Doar în acest mediu extrem de neobisnuit, inovatori precum Hayek si Friedman au putut fi luati în serios si ascultati. În fata colectivismului comunist, Scoala de la Chicago a dezvoltat o descriere diametral opusa a societatii, una populata de indivizi de tip capsula care evita automat orice forma de coeziune sociala care nu este tranzactionala. Acesti singuratici sunt condusi doar de etosul competitivitatii interesate. Atasati orbeste de bani, nesiguri si paranoici. Nu e de mirare ca suntem atât de bolnavi astazi.” Dupa al Doilea Razboi Mondial, mai precis de prin 1950, si pâna în 1973, economiile occidentale din Europa si America de Nord au înregistrat o perioada de crestere economica exuberanta. A ramas cunoscuta în istorie ca „cei 30 de ani gloriosi” sau „miracolul economic”. „Mâna invizibila” smithiana parea sa functioneze doar în anumite conditii (de exemplu, în conditii de pace). În situatii neprevazute si cumplite (conflicte militare), care reclama masuri rapide si concertate, era însa nevoie de o structura etatista de comanda si control. Asa se face ca, pâna în 1950, în mare parte din occident, s-au impus cu usurinta formele si structurile statului social (statului bunastarii) modern: ajutoare sociale, pensii, indemnizatii, alocatii, impozite pe venit, pe capital si pe alte forme de avere, precum si alte stipendii reglementate de puterea politica. Sindicatele (a se vedea modelul Rehn-Meidner aplicat în Suedia undeva prin anii 1950, prin care angajatorii ineficienti erau marginalizati), partidele cu componenta pronuntat socialista sau social-democrata, au urmat acestui curs firesc al asistentialismului etatist menit sa reduca inegalitatile sociale. Aparitia statului-providenta se fonda pe o corelatie puternica între democratie si redistribuire, ceea ce a determinat o dorinta nestavilita de a mari tot mai tare baza de impozitare în numele justitiei sociale pe care, apoi, statul sa le foloseasca în favoarea celor aflati în nevoie. Daca la sfârsitul secolului al XIX-lea, cheltuielile publice reprezentau doar 10- din PIB, peste un secol, ponderea acestora a crescut de aproape 5 ori! Însa anii ‘70 au marcat mari turbulente economice care au pus sub semnul întrebarii modelul economic postbelic bazat pe gândirea economica a lui John Maynard Keynes: inflatie ridicata, crestere economica extrem de modesta, miscari sociale si politice (Brigazile Rosii în Italia sau grupul Baader-Meinhof în Germania). Economistii asa-numitei Scoli de la Chicago, Robert Lucas si acelasi omniprezent Milton Friedman, dar si cei ai Scolii de la Virginia (James Buchanan) au gasit antidotul: alegerile individuale pe piata sau mai multa libertate în detrimentul etatismului ineficient, risipitor, birocratic si corupt care, în perioade de crize sau recesiuni economice, milita exclusiv pentru stimularea cererii agregate. Cu alte cuvinte, nu se putea ajunge la un compromis realist între egalitate si eficienta, iar acest deziderat politicianist fals demonstra cât de tare submina democratia capitalismul. Liderii politici din anii ‘80 ai secolului trecut, Ronald Reagan si Margaret Thatcher, erau considerati conservatori sociali si militau pentru piete libere si dereglementate. Urmatorii, Bill Clinton si Tony Blair, au marsat pe o combinatie între politici economice conservatoare si liberalism social, încercând sa aplice o politica progresista care sa determine un anumit curs al initiativei private. Asa a aparut curentul filantrocapitalismului, o naratiune morala care nu inventa nimic, dar parea extrem de ofertanta. Se recomanda ca prosperitatea în crestere a celor foarte bogati sa sprijine comunitatile defavorizate. O lume mai buna însemna, automat, venituri si mai mari pentru acestia. În realitate, din pacate, filantrocapitalismul a esuat! Dezvoltarea umana seamana izbitor cu o calatorie pe care fiecare generatie trebuie sa o faca pentru a se cunoaste mai bine. Obstacolele se pot schimba sau nu, iar provocarile reclama solutii. Vorba ceea: Aceeasi Marie, cu alta palarie! Inima sus! Aurelian-Petrus Plopeanu este cercetator CS II dr. habil. si director al Departamentului de Stiinte Socio-Umane din cadrul Institutului de Cercetari Interdisciplinare, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si cadru didactic asociat al Facultatii de Economie si Administrarea Afacerilor
