... Am venit cu coada între picioare de la liceul militar. Am pierdut un an. De ce? S-a întâmplat asa (dar eu nu cred ca s-a întâmplat, am aproape convingerea ca a fost premeditat, sa ma învete minte sa nu ma mai retrag de la maretul liceu) pentru ca s-a întârziat cu trimiterea situatiei mele la învatatura de la liceul militaros. În aceste conditii, directorii de la liceele din Iasi nu au acceptat sa ma înscriu. Tata a încercat la mai multe licee - nimic. Starea mea psihica era destul de proasta, ca sa nu spun catastrofala. Am ajutat acasa pe parinti la treburile agricole. Pe lânga asta, am citit o gramada de carti. Cele mai multe de literatura. De pe atunci îmi trecea prin cap sa ma apuc de scris. Aveam tot felul de idei. Dar nu îndrazneam înca. Aveam în cap îndemnul doamnei Zvoristeanu, diriginta mea. Scrisesem o compunere pe tema libera în clasa a opta. Nu mai tin minte ce scrisesem în acea compunere, dar buna doamna Zvoristeanu m-a laudat si mi-a umplut inima cu acea caldura de care are nevoie orice scriitor din când în când. Mai ales la vârste tinere. Bun. În anul urmator urma sa ma înscriu la vreun liceu din Iasi (tata hotara totul, mama îl sustinea). Am mers mai întâi la liceul de informatica, care s-a înfiintat în anul acela. Sa spun drept, m-am temut de un esec. Erau multi pe un loc, iar esecul meu de la liceul militar ma facea sa fiu foarte precaut. Am renuntat sa dau examen acolo. Acum ma gândesc ca am facut bine - nu era de nasul meu matematica, fizica si chestiile astea. Pe atunci nu eram cu totul constient de asta, dar... o simteam. Tata nu ma ierta. Mama era mai rezervata. Tata: - Ce vrei, sa lucrezi la vreo uzina? - mi-a zis la nervi. - Da, - i-am raspuns îngâmfat si tot la nervi. Ca al naibii mai semanam cu tata. Si tata, de cuvânt, a mers la CFS (Combinatul de Fibre Sintetice, zis si Combinatul de Fete Sifilitice) si a vorbit cu o ruda de-a noastra care era inginer acolo. - N-o sa aiba probleme - a zis acesta. Aici se da un examen de forma. Iar el, cu scoala lui, le trece fara probleme. Cu toate acestea, în ultimul moment am renuntat sa mai intru la CFS. Ceva ma retinea. Sa fi fost o încredere mare în „steaua” mea? Sau asa a fost sa fie? O lasasem mai moale cu „ambâtul” meu, nu ma mai încontram cu tata. Si tatei îi trecusera nervii. În aceste conditii, am stat acasa. Cu rusine în fata satului si muncind din rasputeri, ca sa ma rascumpar cumva, probabil acesta era sentimentul care ma mâna. Tin minte ca tata luase „în acord” jumatate de hectar de porumb de la CAP. Oamenii erau multumiti în anii aceia, erau primii ani ai lui Ceasca, anii '70. Pe urma s-a dus si „acordul”, le-o fi fost frica ca nu care cumva sa se înavuteasca taranii. Praseam porumbul dupa ce mai întâi trecuse cu prasitoarea mecanica. Erau de tot, sase rânduri lungi - jumatate de hectar. Praseai în soare pâna îti iesea limba de un cot. Ca sa treaca timpul mai repede, câte unul povestea câte ceva. Când simteam adierea bâhlita a Bahluiului, rasuflam usurati - stiam ca ne apropiam de capatul rândului. Dar sa ma întorc. În anul urmator, am ales pâna la urma liceul „Emil Racovita” dintr-un motiv foarte precis si pragmatic - era cel mai apropiat ca sa fac naveta de la Tomesti. Acolo am dat peste verisoara mea Angela, care locuia la doi pasi de noi, si peste Lili, care s-a casatorit dupa aceea cu Antoneta, alta verisoara a mea. Mai faceam naveta cu Lucica si cu Matran, ambii din Vladiceni. Coboram din tramvai la capatul zonei industriale, Lucica si Matran o luau pe jos spre Vladiceni, iar noi ceilalti luam autobuzul spre Tomesti. Drumul era cam obositor, dar destul de vesel: ne cunosteam cu totii între noi, ne tineam numai de poante si glume. Cinstit vorbind, lasam învatatura pe planul al doilea. Rezultatele mele au scazut simtitor din an în an. Acasa nu ma verifica nimeni. Aveau încredere în mine. Aiurea-n tramvai! Ce încredere sa aiba! Eram un aiurit, un copchil fara o directie clara. Rezultatele mele au tot scazut, iar în anul al treilea am ramas corigent la chimie. Asta numai si numai din cauza mea. Doamna Brehuescu, o unguroaica maritata pe la Iasi cu un mare mahar de la partid, a fost doar motivul. Nu ma deranja, Doamne fereste, faptul ca era unguroaica, n-am avut niciodata astfel de apucaturi urâte, ci ma înfuria atitudinea ei teribil de ironica si de luare peste picior. Bineînteles, dumneaei nu avea de unde sa stie, dar eu aveam un ego „supraponderal”, ca sa zic asa, si nu suportam ironiile ei. Eram extrem de orgolios, ce sa fac! Viata, încetul cu încetul, m-a mai temperat. De aceea nu voiam sa învat la chimie. „Întepaturile” ei benigne ma faceau sa vad rosu înaintea ochilor. M-a lasat corigent, n-a avut ce face. - Hai, mai, spune ceva, ca mi-ai stricat tot concediul. Voiam sa mergem la mare. Iar acuma trebuie sa vin la corigente pentru tine. Însa eu - nimic. Dadeam ca boul cu cornul în tarna. Pâna la urma m-a lasat corigent si tot a plecat la mare. Am dat corigenta cu altcineva. Bineînteles, a fost o formalitate. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
