Lui Ioan Evanghelistul îi datoram aceasta cea mai scurta si cuprinzatoare „definitie”: „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Însa diavolul, cel ce cauta sa le perverteasca pe toate, rastalmaceste si acest cuvânt în inimile celor care cred ca el este totuna cu a spune ca: „iubirea este Dumnezeu”. Este cea mai periculoasa minciuna a vremurilor noastre. „Dumnezeu este iubire, dar iubirea nu este Dumnezeu” – este o formula pe care am gasit-o în titlul unei dizertatii sustinute în 2015 de finlandezul Jason Lepojärvi, având ca subiect „teologia iubirii” la C.S. Lewis. Asupra acestei uriase manipulari avea sa atraga atentia scriitorul britanic înca de acum vreo sase decenii, în volumul „Cele patru iubiri”. A fost inspirat, dupa cum marturiseste, de o spusa a lui Denis de Rougemont: „iubirea înceteaza sa fie demon doar când înceteaza sa fie zeitate”. O „rupere” a iubirii de Dumnezeu, o promovare a caracteristicilor iubirii luate în sine, fara nici o corespondenta divina, duce la idolatrie. Spre exemplu, dragostea de natura este una fireasca, câta vreme vedem în ea creatia lui Dumnezeu, harazita spre folosul omului. Luata în sine, ea devine obiect al ecologismului (care e o ideologie, altceva decât ecologia), fiind adulata de cei care ar fi în stare chiar sa „reduca populatia”, doar pentru ca unii sa respire un aer mai curat. Sa pui ceva din lumea aceasta mai presus de om cu siguranta nu e dragoste. Conform lui C.S. Lewis, e o lucrare demonica: „Aceasta dragoste, când se instituie ca religie, începe sa fie un zeu – prin urmare sa fie un demon. Si demonii nu-si tin niciodata fagaduielile. Natura «moare» pentru cei care încearca sa traiasca doar pentru dragostea de natura. Coleridge a sfârsit prin a fi insensibil fata de ea; Wordsworth, prin a se lamenta ca gloria a trecut. Rosteste-ti rugaciunile într-o gradina, la primele ceasuri ale diminetii, ignorând statornic roua, pasarile si florile, si vei pleca inundat de prospetimea si bucuria ei; du-te acolo cu scopul de a fi inundat de ele si, dupa o vreme, de noua ori din zece nu ti se va întâmpla nimica” (C. S. Lewis, „Despre minuni. Cele patru iubiri. Problema durerii”, Humanitas, Bucuresti, 1997, p. 144) Când iubirea devine idol, ea e mijloc prin care omul tinteste sa-si atinga anumite scopuri sau sa-si împlineasca anumite dorinte. În orice caz, cauta ceva pentru sine, sa dobândeasca sau sa câstige ceva. Cu totul altfel e dragostea lui Dumnezeu, întru Care „nu exista foame care sa trebuiasca potolita, ci numai abundenta care doreste sa daruiasca” (op. cit., p. 199). Asadar, când cineva clameaza dragostea, trebuie cercetat ce anume urmareste: sa daruiasca sau sa dobândeasca ceva? În concluzie, dragostea crestineasca se arata nu doar în fapte bune, ci, mai întâi, în respingerea categorica a celor rele. În acest sens trebuie înteleasa ura, ca fiind o actiune îndreptata împotriva a tot ceea ce raneste fiinta umana în cele esentiale. C.S. Lewis era framântat si el de aceasta problematica pe care o desluseste în cheie evanghelica: „Cum trebuie sa întelegem însa cuvântul ura? Ca Iubirea însasi ne-ar impune ceea ce întelegem în mod obisnuit prin ura – ca ne-ar impune sa cultivam resentimentul, sa savuram nefericirea aproapelui, sa ne complacem în a-l injuria – este aproape o contradictie în termeni. Cred ca Domnul Iisus, în sensul avut aici în vedere, l-a «urât» pe Sfântul Petru când a spus «Mergi înapoia Mea, satano» (Matei 16, 23). A urî înseamna a respinge, a se opune hotarât, a nu face nici o concesie fiintei iubite atunci când fiinta iubita da glas, oricât de blând si de jalnic, insinuarilor Diavolului” (op. cit., p. 197). Când cruti pe cineva, când îl aprobi în pacatele sale, când nu-i împartasesti Adevarul, atunci nu-l iubesti. Adevarata dragoste se implica, sufera pentru celalalt, actioneaza. Pâna la capatul a toate.
