În acest episod, autorul schiteaza liniile generale ale contextului cultural-istoric în care saltul spectaculos al lui Dosoftei catre crearea unui limbaj poetic românesc s‑a putut petrece. Ne putem pune întrebarea ce a existat înainte, care era nivelul limbii române scrise înainte de Dosoftei. Pentru a întelege mai bine lucrurile, vom face o foarte scurta si superficiala prezentare sintetica. Între limbile romanice surori, limba româna este ultima care vine la acest, ca sa spunem asa, ospat al limbilor populare devenite limbi de cultura sau limbi literare. Cel mai vechi text românesc scris, pastrat în arhivele sasesti de la Brasov este, dupa cum se stie, o scrisoare din anul 1521 a boierului lui Neacsu din Câmpulung catre judele sas al Brasovului, Hans Benckner. Desigur, s‑a scris româneste si înainte, dar mai ales din nevoi practice. Fragmentele de texte pastrate, în documente scrise în slavona sau latina, limbile de cultura curente ale vremii, atesta, ca si scrisoarea lui Neacsu, o apreciabila maturitate si expresivitate a discursului. Începuturile propriu‑zise ale scrisului literar românesc le gasim însa în traducerile de texte bisericesti, care au începu cu circa 150 de ani înainte de Dosoftei. Este vorba de traduceri ale Psaltirii si ale Faptele Apostolilor, fermentul care a grabit acest proces fiind raspândirea ideilor de reforma a Bisericii propuse în Apusul Europei mai ales de Martin Luther si Jean Calvin. Traind în Transilvania sub un regim politic de orientare calvina, o parte din români s‑au lasat convinsi ca e bine sa aiba macar fragmente din Sfânta Scriptura si în limba lor. Asa au fost alcatuite asa‑numitele manuscrise rotacizante, între care mai importante au fost Psaltirea Scheiana, Psaltirea Voroneteana si Psaltirea Hurmuzachi. În a doua parte a secolului al XVI‑lea, diaconul Coresi, carturar, tipograf si om de afaceri, tipareste o serie întreaga de carti, între care si Psaltirea, alaturi de doua editii ale Cazaniei, Liturghierul si Apostolul. Vine apoi momentul foarte important al activitatii mitropolitului Ardealului Simion Stefan de la Alba Iulia, cetate cunoscuta pe atunci de români cu numele Balgrad, ierarh care a tiparit Noul Testament (1648) si Psaltirea (1651), în doua editii absolut monumentale, inclusiv din punct de vede tipografic. Psaltirea de la Balgrad (Alba Iulia), 1651. Pagina de titlu Aceste începuturi au un caracter strict confesional, religios, transpunerea în limba populara a Vechiului Testament si a Noului Testament fiind, cum spuneam, un principiu central al doctrinelor reformatoare pentru care au militat Luther si Calvin. Relativ rapid, acest principiu, care corespundea de altfel si asteptarilor multor credinciosi crestini, a fost adoptat si de altii. În mediile ortodoxe din Rasaritul Europei, românii par sa se afle printre primii care îl pun în practica. E bine de stiut ca, în general, oamenii bisericii, fie catolici, fie ortodocsi, în special membrii clerului de pe treptele institutionale superioare, priveau cu neîncredere traducerea în limba populara a textelor sacre, nutrind credinta sincera, bazata pe milenara lor cultura ecleziastica, ca nu se poate conversa, nu se poate dialoga cu Dumnezeu decât în limbile consacrate de traditie si anume în ebraica, greaca, latina sau slavona. La români, se cuvine sa remarcam ca primul înalt ierarh ortodox care si‑a dat seama ca transpunerea în limba poporului a mesajului biblic nu poate fi împiedicata la nesfârsit a fost mitropolitul Varlaam al Moldovei. (Despre mitropolitul Simion Stefan al Ardealului trebuie luata în seama si presiunea politica exercitata de puterea de stat maghiara, calvinizanta!) Cu autoritatea pe care i‑o confereau prestigiul sau cu totul special, de care se bucura în spatiul ortodox (a organizat în 1642 un sinod panortodox la Iasi, a fost un candidat redutabil la scaunul de patriarh ecumenic de la Cosntantinopol!), Varlaam initiaza la Iasi, în vremea domnitorului Vasile Lupu, un vast program de „românizare” a Bisericii din Moldova. La baza initiativei sale – parafrazez cumva –, pare sa fi stat un rationament simplu: De ce sa-i lasam pe altii sa faca în limba noastra niste carti necesare, pe care le putem face noi însine?! Respingând explicit, inclusiv printr‑o scriere polemica tiparita (Raspuns împotriva Catehizmusului calvinesc, Mânastirea Dealu, 1645), doctrina calvina, Varlaam decide ca Biserica pastorita de el sa preia asupra ei sarcina tiparirii textelor sfinte. Judicios si prudent, vajnicul mitropolit a început cu ceea ce era mai usor de facut, alcatuind si tiparind Cazania, carte care contine predici. Fiindca textele bisericesti propriu-zis liturgice sunt mai greu de „românizat”, întrucât, între altele, sunt legate de melodica bizantina si de retinerile înca puternice ale clerului, pe acestea le‑a lasat pentru o etapa ulterioara. Dosoftei va fi cel care va continua initiativa înaintasului sau, de data aceasta fara nici o retinere. Asadar, calea deschisa de Varlaam a fost prefacuta de Dosoftei într‑o veritabila via regia, fiindca în cele doua decenii si ceva de activitate întrerupta de tot felul de evenimente politice, blândul ierarh a reusit sa alcatuiasca si sa tipareasca singur sau, poate, si cu ajutorul unor ucenici, cele sapte-opt carti în limba româna, pe care le‑am mentionat într‑un episod anterior. Revenind la Psaltirea în versuri, de la a carei tiparire în 1673 numaram anul acesta trei secole si jumatate, ar mai fi de lamurit înca un lucru. De ce aceasta opera majora si atât de speciala a fost tiparita de Dosoftei la Uniev, în Polonia, si nu acasa, la Iasi. Raspunsul este simplu si relativ cunoscut eruditilor. Instalatiile tipografice de la Trei Ierarhi, cu care se tiparisera Cazania lui Varlaam (1643) si Pravila lui Vasile Lupu (1646), se învechisera, devenind inutilizabile. Sunt cunoscute eforturile lui Dosoftei de a cumpara o tipografie cu caractere chirilice din Rusia. Exista o corespondenta cu patriarhul Ioachim de atunci al Moscovei si sunt documente care atesta ca un vechi prieten, Nicolae Spataru Milescu, fost si el implicat în procurarea respectivei tipografii. La vremea respectiva o tipografie completa reprezenta o investitie majora, aproape un lux! Reusind în cele din urma sa îsi procure propria tipografie, Dosoftei purcede la punerea în practica a ambitiosului sau plan literar si ecleziastic. Prin aceasta, marele poet dovedea ca detine deopotriva si remarcabile, cum am spune astazi, abilitati manageriale. (Va urma) Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
