Un exemplu interesant pentru acest tip de disponibilitate creatoare extrema îl gasim chiar în Psaltirea pre versuri tocmita. Este vorba de creatia lexicala aposcorachinta, folosita de Dosoftei în Psalmul 26, unde citim: „Si te voi cerca‑te cu fata curata/ Sa‑t vadz svînta fata si prea luminata. NU‑t ascunde, Doamne, fata preacinstita, Nu fugi de mine la vreme cumplita,/ Ce-m trimite, Doamne, a ta socotinta,/ Sa nu duc delungul aposcorachinta.” Cuvântul este perfect necunoscut tuturor cititorilor obisnuiti, fiindca este o creatie ad hoc a lui Dosoftei. Abia dupa ce îi întelegem sensul, ne dam seama de splendoarea metaforica a întregului context. Pentru aceasta, Dosoftei îsi ajuta el însusi cititorul, deoarece, într‑o nota marginala, chiar în editia tiparita la Uniev, în 1673, poetul inseraza explicatia urmatoare: „Aposcorachinta sa chiama ca-s parasaste corbul puii, pîna-s cu fulgi albi, de nu-i hraneste, ca nu sa-ncrede.” Într-o versiune manuscrisa anterioara a aceluiasi text, adnotata, de asemenea, marginal de Dosoftei, explicatia este putin mai ampla: „Spun pentru corbul ca, deaca scoate pui, îi hraneste pana fac fulgi, si-i paraseaste unde-s albi, ca sa-ndoieste pre corbita. Atunce ei tîpa ca n-au hrana, pîna fac pana neagra. Atuncea de-acii sa-ncrede corbul de-i hraneaste. Aceea este aposcorachinta”. Ce am putea întelege din aceasta lunga explicatie a lui Dosoftei, formulata, dupa cum se vede, în doua variante? Repet, eu as interpreta aici intentia lui Dosoftei de a face perceptibil pentru cititorul român sensul unui cuvânt creat de el printr-un procedeu cu totul neobisnuit, cu o vointa de a autonomiza limba poetica pâna la marginile extreme ale inteligibilitatii. În orice caz nu avem aici unul din procedeele clasice gramaticale de îmbogatire a vocabularului, ci am putea spune ca avem de a face cu un fel de forjare ingenioasa, un artificiu poetic socant. Eruditul poliglot dotat cu spiritul ludic specific marilor poeti, porneste de la un verb grecesc, verbul este ἀπoσkopαkίςω, caruia poetul i-a adaugat sufixul substantival românesc -inta. Consultând dictionarele limbii grecesti, aflam ca verbul ἀπoσkopαkίςω vine de la substantivul κόραξ, numele corbului în greaca, si are semnificatia literala ‘a te comporta ca un corb‘, adica, de fapt, dupa cum gloseaza lexicograful francez „chasser avec colère ou mépris”, „a alunga cu mânie sau dispret”, dupa cum face corbul mânios din pricina suspiciunii de necredinta conjugala a corbitei! Acelasi dictionar cunoscut al limbii grecesti, BAILLY, înregistreaza si derivatul ἀπoσkopαkισμός în greaca Septuagintei. Termenul nu a prea fost înteles de traducatorii Bibliei în limba româna asa încât a fost transpus destul de imprecis în versiunile biblice românesti, de exemplu, prin substantivul departare sau mustrare (la Cornilescu), sau certare (în versiunea lui Radu Galaction). Avem aici un caz de context care ne arata ca Dosoftei simtea dificultatea majora de a transpune sensul cuvântului în limba româna si atunci l-a preluat ca atare, punându-i un sufix românesc. Atât de frecvente în cartile traduse de Dosoftei, creatiile lexicale propriu-zise sunt mai rare în pasajele care au un caracter original. Ceea ce ne indica faptul ca atunci când traducea, Dosoftei era preocupat, ca si contemporanii sai, sa redea întocmai continutul textului sacru, dupa stravechiul principiu formulat de Hieronymus, autorul versiunii în limba latina, dupa care exista un mister si în ordinea cuvintelor din Sfânta Scriptura. Pagina din Psaltirea în versuri a lui Dosoftei În schimb, atunci când se exprima liber si voia sa transmit o idee, un comentariu, o interpretare, Dosoftei apela la o varietate a limbii literare vorbite, mai libera, mai putin încorsetata de rigorile literalitatii. As cita în acest sens, si pentru frumusetea în sine a continutului, unul din „tâlcurile” sale, un pasaj în proza din tiparitura, Parimiile prestean (1683), un pasaj în care Dosoftei interpreteaza din punct de vedere teologic rugaciunea tradusa anterior din slavona. As ruga pe cititorii mei sa fie atenti la faptul ca, desi exprimarea este mult mai cursiva decât în pasajele traduse, dominate, cum spuneam, de literalitate, nu lipsesc nici aici termenii creati, pe terenul limbii române, prin calchiere, pornind de la termeni cu încarcatura dogmatica din greaca. Pentru un nativ român cunoscator de limba elina, creatiile lexicale dosofteiene sunt transparente, pentru ca acesta cunoaste deopotriva si radicalul grecesc, dar si materialul morfematic a limbii române. Iata, deci, acest „tâlc” scris de învatatul mitropolit: „Ádeca Domnul Hristos, cum s-au suit în ceriuri cu doaa fiinte. Fiinta sa cheama latineaste substantie, greceaste usía, rumîneaste fiinta. Ca fiinta iaste un lucru ce iaste. Deci toata lumea cea sus si ceasta de gios întai nu era, si din nefiind le-au facut Dumnadzau în fiinta, ádeca le-au facut de sînt. Noi, înca, cînd cugetam sa facem ceva, un mestersug, de-l facem, el iaste, de nu-l facem, el nu iaste; sau cuconi, de-i facem, ei sînt fiinta, iara de nu-i facem, ei nu sînt. Însa omul iaste pre lume fiinta mai de-a hirea, cace ca-i cugetatoriu si cuvîntaret si cunoscatori si volnic a face bine si slobod; toate le are de la Dumnadzau, carele i-au facutu-i fiinta din nefiinta. Iara Dumnadzau, fiind cu fiinta mai presus de toata fiinta, cace ca Svintia sa au facut toata fiinta si firea tuturor si le-au dat a fi din ce nu era si le-au daruit si a trai; acela milostivul Dumnadzau au împreunat fiinta sa cea dumnadzaiasca cu fiinta noastra ceasta omeneasca, ca s-au nascut Svintia sa de s-au facut om deplin, în fiinta în deplina în sfat si în fire, si s-au facut unul statul, în doaa fiinte de firi întregi. Cu aceale îmbe firi si fiinte au zburat la Parintele sau ce l-au nascut din fiinta sa, Parintele fara maica mainte de tot veacii si de toata fiinta.” (Va urma) Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
