Un foarte bun prieten, implicat cu toata fiinta în fenomenul arhitectura, a lansat recent aceasta tema pentru dialog. Este o provocare deschisa, cuprinzatoare, pentru fiinta iubitoare de spatiu, despre adâncimile si culmile greu de circumscris ale arhitecturii. Înaintea artei organizarii spatiului este productiv sa vorbim de autorul ei, de arhitect. Spre deosebire de alte situatii, etimologia duce pe un drum cu finalitate aproape tehnica. Dictionarul explicativ sugereaza ca termenul este împrumutat din frantuzescul „arhitecte”, împrumutat la rândul lui din latinescul „architectus”, iar romanii l-au preluat din grecescul „arkhitekton”, cuvânt compus din „arkhi” cu întelesul de „sef” si „tekton” cu întelesul de „creator”. Arhitectul este creatorul stapân pe mijloacele lui de exprimare, definitie demonstrata de neîntrecutele opere de arhitectura ale antichitatii grecesti. Avem deci un termen, precis în întelesurile lui, vechi, cu continuitate, în pelerinaj prin istoria civilizatiei. El defineste maestrul în arta organizarii si construirii spatiului, al carui talent sustinut de pasiune, efort si permanenta învatare produce valorile necesare configurarii unei identitati comunitare. Aceasta imagine a arhitecturii este puternic negata astazi de multimea de „priceputi” din spatiul public proveniti, în special, din rândul politicienilor, al administratorilor sau al dezvoltatorilor. Tema ne obliga sa vorbim de arhitectura din „noi”, deci despre „eu”-uri multiple raportate fiecare la arhitectura din launtrul fiintei. Obligatia ma îndeamna sa revin la viziunile arhitectonice ale marilor arhitecti. Le iubesc atât de mult încât le reiau ori de câte ori am ocazia, întrucât, sunt convins ca nu învatam niciodata destul din ele. Prima este a lui Frank Lloyd Wright. La una dintre multele lui conferinte, întrebat ce este arhitectura, arhitectul a raspuns simplu: „vedeti aceasta caramida, este un obiect banal, ieftin, costa numai un cent, dati-mi-o si o voi face sa valoreze greutatea ei în aur”. Nu pare, dar este o definire aproape mistica. Numai arhitectul, prin ceea ce are de mare pret în adâncul fiintei lui, poate transforma materia construibila în arta reprezentativa pentru noi toti. Acest „noi toti” se refera la acel „noi” din tema supusa conversatiei. Fiecare persoana are în suflet lucruri nepretuite, dar numai creatorii au posibilitatea sa le dea forma, expresie, astfel încât noua fiinta aparuta în spatiul public, arhitectura, sa fie valoare pentru toti. Întrucât „noi” reprezinta comunitatea, ar trebui sa existe interesul public pentru identificarea acelor creatori capabili sa ne faca partasi valorilor care pot fi traite numai în adâncul fiintei. Cum se poate întâmpla aceasta astazi, în harababura vietii comunitare? Practic exista o singura solutie, verificata deja în lumea arhitecturii bune, concursul, atribuirea prin concurs public a proiectelor de arhitectura. Cealalta viziune draga mie este a lui Louis Kahn. „Arhitectura, zice el, este un infinit constrâns în finit care este reasezat în infinit, constrâns iarasi în finit, într-un proces reluat, repetat, atât cât este necesar pentru ca finitul sa semnifice infinitul.” Ea ilustreaza truda creatorului, conversatia intensa, profunda, cu sine, pentru a concretiza viziunea si pentru a o supune prin deschiderea ei semantica dialogului nesfârsit din spatiul public. Procesul de cautare, cizelare, aprofundare a valorii lumineaza doua aspecte. Unul vorbeste de faptul ca nasterea arhitecturii nu este determinabila în timp. Chiar daca creatorul este „specializat” în arta organizarii spatiului, ceea ce are mai de pret în adâncul fiintei, acel topos capabil sa ne uneasca, sa ne dea speranta trairii reale a lui „noi”, are nevoie de atât timp cât este necesar pentru a capata expresie, timp imposibil de cuantificat. În mod normal, în conditiile oferite de tehnologiile actuale, timpii de proiectare ar trebui sa fie mai mari decât cei de executie. Stim cu totii ca în realitatea noastra cotidiana aceasta necesitate este masacrata. Proiectarea trebuie întotdeauna finalizata ieri, chiar daca aprofundarea tehnico-economica si mai ales calitatea viziunii ramân superficiale. Fapta implica, pe parcursul executiei, cheltuieli materiale si pierdere de identitate iremediabile, dar nimeni nu întelege, nimanui nu-i pasa de aceste realitati fundamentale pentru asigurarea calitatii spatiului public. Celalalt aspect tine de consistenta povestirii despre comunitate. Daca spatiul public devine spatiul nascut din viziunile creatorilor de arhitectura si daca comunitatea în ansamblu ei capata personalitate, identitate, pe temeiul împartasirii cu valori, înseamna ca responsabilitatea calitatii spatiului de viata ne revine tuturor. În concluzie „arhitectura din noi”, fundamenteaza existential persoana si comunitatea în acelasi timp. Cu toate acestea este tratata cu toata indiferenta de fiecare dintre „noi”. Consecinta directa este ca, inconstient, participam toti, prin aceasta atitudine, nepricepere, chiar la distrugerea ideii de „noi”. Altfel spus ne transformam într-o suma de indivizi fara idealuri. Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de solutii arhitecturale; a fost arhitect-sef al Iasului
