Într‑o serie de articole care începe cu foiletonul de fata, autorul încearca sa comunice unui public mai larg convingerea sa ca efortul de a întelege monumentala opera poetica a marelui carturar din secolul al XVII‑lea merita a fi întreprins. În urma cu 350 de ani, în anul 1673, la manastirea Uniev din Polonia (actualmente în regiunea Lvov din vestul Ucrainei), a fost tiparita Psaltirea pre versuri tocmita, alcatuita si editata de Dosoftei, mitropolit al Moldovei si unul dintre cei mai importanti carturari ai vechii culturi românesti. Biografia si impozanta sa opera literar‑bisericeasca pot fi astazi, cu ajutorul net-ului, usor întelese de orice persoana interesata sa cunoasca si sa îsi asume filoanele esentiale ale culturii românesti. În consecinta, nu voi zabovi cu detalii privitoare la viata si la activitatea unui personaj realmente fabulos al istoriei culturale a românilor. Admirator al acestei mari personalitati, ma straduiesc de câteva decenii sa aprofundez dimensiunile creatiei sale. Aniversarea celor 350 de ani de la aparitia Psaltirii în versuri a celui care a fost declarat oficial, în anul 2005, sfânt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, mi‑a oferit prilejul de a‑mi afirma în spatiul public convingerea formulata în titlul acestui articol. În serialul care urmeaza reiau, fara mari modificari redactionale, o parte din diferitele mele interventii publice pe aceasta tema. Sfântul Ierarh Dosoftei (1624-1693), mitropolit al Moldovei *** Trimitând câtorva dintre prietenii mei intelectuali, dar nu filologi, doi‑trei psalmi din Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, chiar dintre aceia pe care doamna Teodora Stanciu a avut amabilitatea sa-i transmita, în lectura mea, pe postul de radio „Trinitas”, am avut surpriza unor reactii foarte, foarte incitante, care m‑au determinat sa formulez, pe scurt, raspunsul la unele dintre obiectiile sau întrebarile pe care mi le-au pus acesti prieteni. Mai întâi, unii mi‑au declarat ca, ascultându‑ma, au o impresie foarte stranie, au impresia ca ceea ce aud pare sa fie ceva româneste, dar este deopotriva si ceva care e altfel româneste decât obisnuim noi sa credem ca este limba româna. În acelasi timp, mi-au mai spus acesti prieteni, ei au fost socati de felul incantatoriu, adica pe un ton oarecum cântat, în care eu am recitat psalmii lui Dosoftei. Si, în fine, o alta observatie a amicilor mei s‑ar rezuma la întrebarea (retorica?): Oare chiar atât de multe cuvinte necunoscute noua astazi trebuie sa fi fost în limba veche sau, poate, doar în limba lui Dosoftei? Am sa încerc sa dau raspunsuri pe scurt la aceste observatii ale prietenilor mei, raspunsuri care, eventual, ar putea interesa si pe unii dintre eventualii mei cititori. Mai întâi, câte ceva despre aspectul straniu al limbii lui Dosoftei. Cum voi avea prilejul sa argumentez mai pe larg în continuare, asa‑zisa stranietate a limbii lui Dosoftei nu este neaparat rezultatul unei origini straine (aromânesti? polone?) a mitropolitului-poet, sau a necunoasterii limbii române! Avem de a face, cred, cu rezultatul unei optiuni deliberate din partea poetului. El dorea sa faca din limba stramosilor sai o limba poetica, adica altceva decât este limba uzuala. Dimitrie Barila (numele sau de mirean!) nu facea astfel altceva decât ceea ce fac dintotdeauna poetii autentici, de la Homer pâna astazi, adica, dupa formula memorabilaa unuia dintre ei, sa dea un înteles mai curat cuvintelor neamului sau („Donner un sens plus pur aux mots de la tribu.” – Mallarmé). Cu alte cuvinte – idee pe care o voi relua mereu în continuare – Dosoftei era pe deplin constient ca limba poetica nu poate fi decât altfel decât este limba obisnuita, de toate zilele! Daca întelegem si acceptam aceasta idee, gasim raspunsul corect si la obiectia privind tonalitatea „cântata” a felului în care recit psalmii dosofteieni. Pe scurt, cred ca poezia înseamna nu doar metafora si noutate expresiva absoluta, ci implica, deopotriva, si o intonatie solemna, un fel de modulatie specifica, asemenea celeia cu care vechii aezi ai Eladei sau împaratul-poet David îsi rosteau cântarile! Din nefericire, dupa parerea mea, cei mai multi dintre actorii nostri, chiar si cei mai mari, nu stiu sa recite poezie, fiindca ei o recita ca si cum ar citi proza, o proza mai speciala. Poezia nu e proza, poezia este incantatie, e melodicitate, declamatie sau scandare! Dupa cum spunea un ilustru stilistician structuralist, forma poeziei face parte din chiar substanta ei, din întelesurile ei. În poezie, forma nu este deloc indiferenta. Prin urmare, noi stim, avem abundente indicii si informatii în acest sens, ca poetii în vechime si poetii în general, îsi intonau poeziile, nu le citeau în mod neutru, fie chiar si ca pe o pagina de proza artistica. Cât priveste acuma abundenta cuvintelor stranii sau necunoscute astazi din poezia lui Dosoftei aceasta este, într-adevar, o problema! Este însa o problema care se poate rezolva, dar numai prin studiu! Cine vrea sa ajunga la întelegerea poeziei lui Dosoftei va trebui sa se supuna de bunavoie unui exercitiu de cunoastere a limbii lui. Are la îndemâna, în acest scop, un excelent instrument, si anume editia stiintifica a Psaltirii în versuri, datorata reputatului filolog Nicolae A. Ursu, tiparita mai întâi la Iasi în 1973, sub auspiciile Mitropoliei Moldovei si Bucovinei si într‑un format „de lux” si reluata în 1978, la Editura Minerva, cu întregul aparat critic necesar. Ambele editii sunt dotate cu un glosar foarte bogat, unde cititorul poate gasi toate explicatiile lexicale dorite. Dupa ce ajungi sa întelegi acele cuvinte mai rare, începi sa îti si asumi poezia respectiva, cu toate ale ei, cu acele cuvinte care nu pot fi înlocuite, care nu pot fi nici altfel rostite decât asa cum erau ele rostite. În plus, cum voi detalia iarasi în continuare, Dosoftei avea unele trasaturi dialectale ale limbii sale, si la nivel fonetic, si la nivel morfologic, si la nivel lexical. Desigur ca, în esenta ei, prin structura ei gramaticala si lexicul ei fundamental, limba lui Dosoftei nu este altceva decât limba comuna a tuturor românilor, asa cum s‑a fixat ea de peste o mie de ani. (Va urma) Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
