Cum întâmplarea face sa fi fost aproape (din motive familiale!) de Cip Paraschiv în perioada lui la FRF si sa-i fi spus amical sa nu-si bage capul în tocatoarea Poli Iasi, ma gândesc ca orice dezbatere pe aceasta tema, dupa ce instanta i-a dat dreptate, ar putea pleca de la ce scriam (cu aceeasi buna-credinta, dar fara menajamente, ca de obicei!) în acest colt de ziar în urma cu peste un deceniu: „Este echipa de fotbal Politehnica Iasi1 o componenta importanta si benefica a brandului orasului nostru? E, cred, o întrebare legitima înainte de a discuta controversa stârnita de Gheorghe Nichita în legatura cu masurile legale asumate de Constantin Simirad, presedintele Consiliului Judetean, în vederea recuperarii sumelor datorate de club autoritatilor locale. Daca în privinta chestiunilor legate de legalitatea unor decizii ale alesilor locali care au hotarât, în urma cu câtiva ani, sa finanteze clubul nu avem cum sa ne pronuntam (înteleg ca este o ancheta în curs a DNA-ului), în schimb asupra oportunitatii unei astfel de alocatii bugetare din bani publici în vremuri de restriste cred ca o dezbatere publica, depasionalizata, e mai mult decât necesara. Si nu avem cum începe aceasta dezbatere fara sa constatam componenta naturala, de orgoliu local, de afinitate parohiala, pe care orice sportiv de succes o pune în miscare în comunitate, mobilizând orgolii, iubiri, fanatisme sau resentimente oriunde în lume. E o pornire legitima sa tii cu «ai tai», sa te bucuri sau sa suferi când acestia câstiga sau sunt învinsi, evoluând în numele orasului tau. Suporterul local este expresia cea mai simpla a aderentei la o identitate, la o vehiculare în lume a unui chip bine determinat al felului de a fi specific unui teritoriu bine definit, fie el capitala sau provincie, iar analiza unei astfel de chestiuni nu poate ocoli experienta personala. Nu sunt propriu-zis un fan al Politehnicii Iasi, dar mi-e greu sa nu recunosc emotia exploziva, satisfactia ametitoare, descatusarea izbavitoare pe care le-am resimtit la primul meci la care am fost spectator pe stadioanul din dealul Copoului, care poarta azi numele unui primar de isprava postdecembrist, prematur disparut, Emil Alexandrescu. Era, tin perfect minte, într-o duminica, pe 19 iunie 1974, la câteva luni dupa ce devenisem «iesean», când regretatul meu unchi Ionel Raschitor (caruia îi si dedic, în filigran, acest articol!), o replica nu numai fizica - pe stadionul de la Valea Lupului - a celebrului Tamango, ma lua la meci. Era, în sine, o experienta initiatica pentru un pusti de 12 ani care venea de la Botosani si pentru care Divizia A suna mai fabulos atunci decât poate sa însemne azi pentru un copil Champions League. Am stat, înghesuit între «ultrasii» care talazuiau în ritmul pletelor blonde ale lui Radu Ruscior, la Tribuna B, ticsita cu cinci ore înainte de începerea coridei. Era o partida decisiva pentru ramânerea în A, între Poli si Rapid, transata de un gol iesean spre finalul meciului care mi-a întredeschis, copil entuziast, portile Raiului facându-ma sa înteleg ca, în plina dictatura, pentru vreo douazeci de mii de oameni, Paradisul putea capata, fie doar si pentru câteva ore, o consistenta materiala. Statisticile arata astazi sec ca Poli a terminat campionatul pe locul al 8-lea, dar, în realitate doar un singur punct (victoria aducea atunci doua puncte) si câteva goluri în plus o diferentiau de giulesteni, cei care, ramasi pe locul al 16-lea, au retrogradat. A fost un debut fast pentru micul suporter iesean înfocat, pentru care urmatorii ani au fost, cum e firesc, ani în care, în fata blocului ne jucam de-a «motoreta» Incze, Romila, Simionas, Ciocârlan, Naste sau elogiam eroica serie de portari Vasile Iordache, Costas sau Bucu, nume pe care azi nu le mai regasesti decât în istoria clubului de pe internet2. Nu e, fireste, nimic rau sau reprobabil sa-ti iubesti echipa orasului tau si astfel se întâmpla oriunde în lume si, cum e lesne de înteles, orice politician care se respecta se foloseste de acest atasament atavic, prin natura lucrurilor necritic, pentru a-si asigura voturi. Astazi însa fotbalul e un urias business si, mai ales în conditiile în care bugetele locale sunt insuficiente pentru problemele majore ale comunitatii, întrebarea logica este daca o asemenea deturnare de fonduri în folosul unei echipe locale, care se zbate sa nu retrogradeze, se mai justifica. Gheorghe Nichita si-a facut un program din sprijinirea echipei de fotbal si anumite beneficii electorale în favoarea domniei sale nu pot fi negate, tot asa cum un observator impartial nu poate uita cum elemente radicale ale galeriei de suporteri au fost folosite, cu cinism, ca grupuri de presiune si de agitatie în cazul mitigurilor electorale ale contracandidatilor sai la primarie - gest reprobabil integral pentru cetatenii onesti si iubitori de democratie din acest oras care, din fericire, nu pot fi împiedicati sa dezbata daca echipa e cu adevarat un bun public ce aduce beneficii imaginii Iasului, asa cum, polemic si disperat, încearca domnul primar sa ne convinga. Chiar daca la stadion merge, statistic vorbind, mai multa lume decât la Filarmonica, e oare justificat sa cumperi din bani publici, cu 2 milioane de euro, o instalatie de nocturna în loc sa repari cladirea istorica a Casei Alecu Bals, unde o orchestra cu recunoastere internationala autentica risca sa fie strivita de darâmaturi? E oare firesc ca un jucator diletant, în permanent conflict cu legea, sa tot fie exonerat si sa primeasca, din bani publici, un salariu mai mare decât al guvernatorului Bancii Nationale? E oare beneficiul de imagine adus de o echipa felicitata doar pentru «performanta» de a nu retrograda suficient pentru a încuraja o inginerie financiara dubioasa în urma careia Consiliul Local împreuna cu regiile cele mai bogate ale primariei (Citadin si Salubris) sa fie principalii ei sponsori? Cu toata simpatia pentru suporterii locali, cred ca e de natura evidentei ca raspunsul nu poate fi decât unul singur: lasati orgoliile domnule primar si faceti ceea ce s-a dovedit a fi (în cazul CFR Cluj!) singura solutie viabila, vindeti echipa unui investitor de anvergura. Ca alfel va executa silit Conu' Costica si o va rascumpara pe nimic cine stie ce afacerist veros, doar pentru a pune mâna pe terenurile din Copou unde ar iesi un cartier de vile fabulos. Asa cum e astazi, Poli nu mai are un viitor si pâna si un cârcotas ar trebui sa creada ca merita unul. Pe baze solide, cu investitii private consistente si management profesionist.” (în Ziarul de Iasi din 27 februarie 2010). Asa era pe vremea aceea! Si, data fiind situatia neschimbata a Filarmonicii, obligata si azi sa cânte prin sali de pripas, tocmai ma pregateam sa spun câteva cuvinte bine simtite si despre gladiatorii din Copou care, desi au experimentat pe pielea lor alergia la ambrozie, buruiana toxica ce trebuie smulsa din radacina, par azi vioi precum calul rapciugos al lui Fat Frumos dupa o portie zdravana de jar. Însa mi se sopteste în casca sa transmit ca de cinci etape sunt de neînvins si ca Liga I e mai aproape ca oricând. Înteleg ca, fie si dupa un deceniu, a fost cooptat un investitor cu experienta si bun management, iar ca antrenor, cum nu l-au putut aduce pe Messi, s-au multumit cu Leo. Pe scurt, cu spectrul alegerilor de anul viitor în fata ochilor, „leii” din Copou au început sa viseze în Euro. Dea Domnu' sa îi tina! 1Pentru acuratetea informatiilor trebuie spus ca din cauza imenselor escrocherii financiare care îi grevau conturile clubul a fost desfiintat în acel an si reînfiintat, în 2011, ca asociatie. Astazi e Asociatia Club Sportiv Municipal „Poli Iasi”. 2Nope. Din cauza de desfiintare, clubul nu mai are istorie pe https://www.politehnicaiasi.ro/ Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
