Pentru a putea întelege cum trebuie deconstructia miturilor identitare românesti operata taios de Dan Alexe, adica iluzoria ascendenta geto-daca si improbabila „continuitate” daco-romana pe aceste meleaguri, trebuie descifrat mecanismul gândirii sale critice si contextul ideologic în care opereaza: 3. Dacopatia Format în studentie la scoala criticii fara menajamente a revistei Dialog din Iasi (unde, înca de la începutul anilor '80, Luca Pitu si Dan Petrescu exersau deconstructia necomplezenta a idolilor de carton ai culturii românesti contemporane), Dan Alexe a crescut ca vizibilitate publica în ultimul deceniu gratie unui efort notabil în social media si pe plan editorial orientat catre iconoclasm argumentat si expresiv. Jurnalist boem, dar adaptat rigorilor profesionale de vârf (de decenii la Europa libera si formator mass-media la Kabul în anii '90), regizor care a filmat în zone fierbinti ale lumii (Cecenia, Daghestan, Bosnia s.a.), refugiat politic la Bruxelles înca din 1988 (unde a contribuit la celebrul film belgian despre regimul Ceausescui, cu Doina Cornea personaj central!), Dan Alexe a fost si a ramas un devorator de carti. Literatura, istorie, filosofie, ocultism sau studii politice sunt domenii unde poate emite judecati în cunostinta de cauza, dar marea sa pasiune a fost si a ramas istoria lingvisticii descoperita la universitatea ieseana gratie profesorului remarcabil de atunci, Gheorghe Ivanescu. Pasionat de limbi straine si traducere (stapâneste peste douazeci de limbi, între care pastuna, farsi sau graiuri criptice din Caucaz), fostul absolvent al filologiei iesene a transformat lingvistica dintr-o disciplina uscata si neprietenoasa într-un fabulos instrument hermeneutic, o cheie de scrutare a întreg universului cultural. Si, iata, acum si a istoriei citita si recitita dintr-o alta perspectiva, proaspata, expresiva si, da, acut demistificatoare. În limbajul colocvial al celor alfabetizati se spune ca doua tipuri de ofensa sunt insuportabile si de neiertat, mai ales când sunt corelate: înjuratura de mama si cea de opera literara sau stiintifica. Cum autorul nostru le-a practicat (în sens figurat, desigur!) pe ambele, deconstruind atât miturile identitare seculare despre originea si continuitatea româneasca, cât si prestigiul cultural nemeritat al unor idoli ai tribului de pe aici (idoli de pe vremuri sau de azi) este evident ca a stârnit mânia si resentimentele breslei literare sau istorice. De aceea si este considerat controversat, iar baronii istoriografiei nationale (în special cei ardeleni) îi contesta ritos expertiza pe motiv ca nu are certificarea academic-institutionala de rigoare. În realitate însa, într-un spatiu dominat de comunicarea superficiala, neatenta, neserioasa si umorala din social media (ca revistele mainstream nu se coboara a discuta serios „elucubratiile unui betivan în maieu”), mai nimeni nu asculta calm argumentatia arborescenta si riguroasa a iconoclastului. Daca persiflarea acida a operelor literare sau stiintifice provoaca omenesti resentimente care tulbura receptarea rationala, „înjuratura de mama” care zdruncina suficienta de sine identitara si procesul comod si placut de inventare a unei ascendente eroice care se mosteneste natural, precum ochii albastri, a stârnit un urias scandal, caci „ratacirile românesti” (între care maladia mentala numita dacopatie figureaza la loc de cinste!) decriptate plesnitor de Dan Alexe (întâi în articole pe blog, apoi în volumii), datatoare de o placuta autosuficienta, se dovedesc lipsite de fundament. Iar trezirea e socanta si doare. Mai ales daca aceasta critica a mitologiilor identitare este legata si de analiza derivei religioase a unei intelectualitati bovaric de dreapta, aflata în plin avânt postcomunist, care sustine si amplifica toate aceste minciuni ideologizate despre trecut ce populeaza mentalul colectiv nu numai al oamenilor simpli, ci, dupa cum spuneam, chiar al unei parti consistente din tagma celor educati, unii chiar în universitati occidentale. Astfel ca, tintind spre intelectualii arondati Bisericii Ortodoxe Române, autorul, ateu practicant fascinat de fenomenul religios („Athos e tot atât de interesant pe cât, sa spunem, o confrerie sufi din Pakistan”), stârneste o polemica complexa prin sublinierea acestei optiuni care combina discursul religios cu stiinta (nu lipsita de amintiri interbelice nefaste) ca fiind o demisie intelectuala de la efortul rational si argumentat de scrutare a trecutului. Considerând, din perspectiva cultural-stiintifica, fervoarea religioasa a contemporaneitatii românesti drept o „ratacire”, este de natura evidentei ca Dan Alexe si-a ridicat imediat în cap simpatizantii, asumati sau nu, ai Bisericii. Pentru ca facând inventarul derivelor mitologice care structureaza armatura naratiunii identitare românesti („dacii vorbeau latina înaintea romanilor”, „românii s-au nascut crestini”, „Apostolul Andrei crestinatorul”, „Ego Zenovius votum posui”, amuzantul „Torna, torna, fratre”!, sau „insula latina într-o mare slava”), deconstructorul nostru nu se sfieste sa arate rolul nefast jucat de ortodoxie în preluarea, distribuirea si amplificarea acestor „rataciri”. Am descris schematic contextul în care a aparut si a tulburat apele Dacopatia... pentru ca volumul despre pretinsa „continuitate daco-romana” ca fundament al identitatii românesti nu este altceva decât corolarul acestei demonstratii initiale în care au fost identificate si „analizate ratacirile si mitologiile actuale ale românilor” dupa cum avertizeaza autorul În chip de introducere. Cum analiza sistematica a unui volum riguros si consistent, de peste 500 de pagini, nu este posibila aici, vom aminti câteva dintre temele vizate de Dan Alexe în contextul în care „mitologia româneasca nu se poate autodecripta” fiind macinata de complexe de inferioritate drapate în „superioritate resentimentara si artagoasa”, asa cum apar ele în amintita introducere lamuritoare, pentru a stârni, poate, curiozitatea cititorilor educati si liberi: „Ce e de facut cu convingerea ca avem limba cea mai dulce si basmele cele mai originale? Ca dacii au fondat Roma si ca vorbeau latina înaintea latinilor? Ca n-avem nimic comun cu Balcanii, ca bucataria noastra e unica pe planeta, ca micii au fost inventati de un cocosat din Bucuresti care nu mai gasea mate pentru cârnati, ca adjectivul cel mai frecvent din româna, misto, nu este un tiganism, ci ar veni de la un presupus nemtesc mit Stock, ca Eminescu e un meteorit în istoria creatiei literare mondiale? Apoi, ce legatura este între daci (vocabula pe care lingvistul ne avertizeaza ca romanii nu puteau sa îi denumeasca altfel decât daki) si moda unghiilor cu stelute? Erau oare dacii poligami? (...). Multe vor fi deconstruite în cartea de fata si puse la locul lor. Nu, tiganii nu-si spun între ei rom si nu vorbesc romanès doar pentru ca asa a vrut un complot menit sa distruga identitatea româneasca. La fel, termenul satra nu vine din kshatriya, casta indiana a razboinicilor, satra nefiind macar un termen tiganesc. (...) Apoi de ce nu au românii mafie ca în Balcani? De unde vin manelele? Cine sunt gagauzii si oare de la ei ne-a ramas termenul gagauta? Româna va fi aratata aici a întretine cu albaneza relatii subterane mult mai strânse decât ne-ar fi placut sa aflam, cele doua limbi fiind latinizate în acelasi timp si în aceleasi conditii si prezentând astazi o structura si o tipologie identice. De altfel, daca latinizarea s-a petrecut în aceleasi conditii la români si la albanezi, sunt oare albanezii, care s-au aratat mai putin permeabil lingvistic la influenta Romei, descendentii directi ai dacilor?” Iar cu aceasta ultima tema dintr-un larg caleidoscop cuprinzând subiecte identitar-mitologice, care au fost initial scrutate pe blog alcatuindu-se, de la sine, într-un tot coerent al volumului, precum caramidutele puse într-un zid, ajungem la dezvoltarea urmatoarei carti, cea care i-a scos din minti pe istoricii pozitivisti, ancorati în viziunea de secol XIX asupra natiunilor, cu corolarul ei ideologic al national-comunismului ceausist. Iar cheia hermeneutica de analiza a limbii românesti ca instrument de sondare a istoriei si a identitatii este simplu rezumata de autor aici: „ca orice mitologie, ba chiar ca orice ideologie, dacopatia, cu corolarul sau care e mitul continuitatii, nu reprezinta o constructie mincinoasa, nu este o complexa înselatorie constienta, nu e un scenariu inventat. Este mai întâi un enunt, un fapt de limbaj autonom si în continua modificare”. (Continuare în editia din 27 decembrie a Ziarului de Iasi) iLe désastre rouge de Josy Dubié. iiAlexe, Dan – Dacopatia si alte rataciri românesti, Buc.:Humanitas, 2015 si 2021 (editie revazuta si adaugita) Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
