Cum Dan Alexe a stârnit Golemul adormit al national-ceausismului istoric as pune aceasta introducere la viitoarea mea analiza a prodigioasei sale activitati editoriale din ultimul deceniu de a construi o hermeneutica istorica cu ajutorul literaturii si al lingvisticii: „Fara capacitatea subtila de a lega cioburile de memorie într-o tesatura intelectuala care pune în evidenta contextele si nuantele, fara har narativ si intuitie, istoricul ramâne doar la efortul onest de arhivar prelungit, în cel mai bun caz, într-un program de editare si definitivare de instrumente preliminare marii aventuri intelectuale care este istoria. Secole de-a rândul istoricul a fost galvanizat de obsesia lui graphein, de misiunea lui «sacra» de a identifica si de a transmite prin scris, cât mai fidel si cât mai inteligibil, «ceea ce a fost». Daca reconstituirea trecutului a fost si este miza demersului istoric, comunicarea durabila a acestei urme edificatoare (în sens academic si identitar) se parea ca era posibila doar prin intermediul unui cod care sa pastreze mesajul si sa-l poata transmite, nealterat, generatiilor viitoare. Scrisul devenea astfel un imperativ al vocatiei istorice, iar actorul acesteia, istoricul, era, în mod esential si primordial, un istoriograf. «A scrie» deci a fost semnul destinului cercetatorului care se ocupa cu trecutul si incidenta lui «a citi» în meseria istoricului este – dincolo de semnificatia functionala a decriptarii unui mesaj sau sens în documente – o provocare de data recenta în aceasta disciplina, reflex al dezbaterilor metodologice pe care modernitatea târzie le-a indus în «stiintele omului». De aceea, o buna lectura istorica ne obliga, din capul locului, la analiza modului în care survine, prin scris, discursul istoric, înainte de a dezvalui felurile specifice de citire operate de acesta, cu atât mai mult cu cât ambele laturi ale procesului sunt indisolubil legate între ele prin aceeasi fina codeterminare care guverneaza tot orizontul umanioarelor. La 1881, A.D. Xenopol sublinia în Istoria universala, în perfect acord cu spiritul vremii si într-o admirabila încercare de sincronizare a dezbaterilor românesti asupra chestiunii cu paradigma apuseana, conditia de maturitate si credibilitate pe care discursul istoric este dator sa o îndeplineasca: «istoria este si ea o stiinta si ca atare trebuie excluse pe cât se poate din ea fabulele si povestea care pâna astazi pareau a face din ea parte integritoare». Era aici nu doar efortul de a legitima credibilitatea disciplinei astfel încât sa poata fi folosita eficient în procesul politic de constructie a identitatii nationale, ci, mai mult, încercarea de a dezbate aceste probleme de la egal la egal cu autoritatile academice europene astfel încât reflectia româneasca asupra teoriei istoriei sa capete anvergura universala necesara. Bunaoara, Alexandru Zub va pune în discutie în Junimea. Implicatii istoriografice, cu acuratete si cu o minutie întru totul legitima stiintific, modul cum intelighentia junimista dezbate si se integreaza în trendul scientist al timpului care va face din istorie pivotul reconstructiei stiintelor umane în secolul al XIX-lea, binecunoscut astazi drept «secolul istorismului». De altfel, dezbaterea polemica a timpului lansata de istoriografia germana (Ranke, cu precadere) asupra adevarului istoric, care se cuvenea acum identificat cu mijloacele mai credibile ale rigurozitatii stiintifice, punea în discutie nu numai paradigma romantica, de tip Michelet, care dominase copios pâna atunci scena istoriografiei si care colorase indelebil stilul reconstructiei istorice, ci si statutul epistemic al disciplinei. Istoria se cuvenea sa fie altceva decât o povestire moralizatoare capabila sa anime elanurile revolutionare sau sa îmbarbateze natiunile în formare, ea trebuia sa sparga haloul mitic care înconjurase ambiguu tot discursul umanist (filosofie, arte, literatura, teologie, istorie) din antichitate pâna la acel timp (O interesanta analiza asupra acestei chestiuni în «Filosofia, o stiinta?», eseu de tinerete publicat de Gabriel Liiceanu în volumul Încercare în politropia omului si a culturii, în 1981). Se nastea astfel, triumfatoare si purificata, stiinta, iar valentele ei edificatoare pareau de neoprit si mai presus de orice îndoiala. În acest context scientist si sociologizant, care a dominat copios pâna în perioada interbelica scena umanioarelor, istoria facea efortul de a se dezbara de tarele romantice ale «literaturizarii» aspirând la o legitimitate epistemica realizata printr-un discurs aulic, riguros si sec, ce trimitea la o inchestionabila (mistica as spune) încredere în valoarea de adevar a documentelor si faptelor ce se articulau geometric într-o explicatie rationala, ultima, fara rest. Paradigma pozitivista, cu rigoarea descrierii minutioase si cu obsesia obiectivitatii a constituit si, în spatiile conservatoare epistemologic, constituie înca acel nec plus ultra pe care spiritele abrupte, neîntinate de îndoiala, se sprijina în explicatia trecutului. Unde sa mai încapa aici literatura, spatiu predilect al subiectivitatii si al unicitatii (stiute fiind slabiciunile nerepetabilului, care nu poate aspira la o valoare de adevar prea mare)? Ce încredere ar fi putut trezi, în astfel de conditii, sondarea adevarului – misiune înalta si esentiala a istoricului pozitivist – prin intermediul unui astfel de instrument impur este inutil sa mai detaliem în conditiile în care «chiar Aristotel ne învata ca functia literaturii, spre deosebire de cea a istoriei, nu este de a ne descrie adevarul, ci de a ne prezenta în mod veridic faptele» dupa cum sublinia I.P. Culianu în Éros et magie à la Renaissance. În ce ma priveste, cred ca tocmai în aceasta tensiune dintre descrierea pozitivista si prezentarea veridica (ce implica tehnici narative si imaginatie literara) ar putea fi gasita cheia de articulare (stilistica si epistemologica) a scrisului istoric astazi. Caci descrierea trecutului, cu reconstructia inevitabil operata de imaginatie face ca misiunea istoricului sa fie una mult mai complexa decât o simpla trecere în revista, morfologica, a faptelor. Fara capacitatea subtila de a lega cioburile de memorie într-o tesatura intelectuala care pune în evidenta contextele si nuantele, fara har narativ si intuitie, istoricul ramâne doar la efortul onest de arhivar prelungit, în cel mai bun caz, într-un program de editare si definitivare de instrumente preliminare marii aventuri intelectuale care este istoria.” Oricât de surprinzator ar putea parea apelul la intuitia creatoare a scriitorului în efortul legitim de întelegere a trecutului pe care îl întreprinde istoricul, el poate cu folos fi ilustrat de povestea prabusirii comunismului românesc din decembrie 1989, eveniment la care multi am fost martori oculari fara ca sa putem fi edificati asupra adevarului istoric de atunci. Dimpotriva, straturile succesive de detalii care s-au adunat mai mult au sporit confuzia decât au adus cu ele vreun spor de claritate. Sa asteptam, deci, nu atât a „nu stiu câta” redeschidere a dosarului de cercetare penala, cât poate, cine stie, intuitia revelatoare a unui romancier care sa ne limpezeasca asupra celor întâmplate. Asa cum, spre exemplu, scriitorul si regizorul Dan Alexe îsi propune sa ajute la „igienizarea trecutului” printr-o lectura lingvistica si literara a miturilor identitare românesti: radacinile iluzorii geto-dace si „continuitatea” populatiei romanizate în arealul de azi al României. (Continuare în editia din 6 decembrie a Ziarului de Iasi) Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
