În însemnarile de miercurea trecuta m-am referit la avatarurile muzicii filmului „Ivan cel Groaznic”. Desi i-a dat însarcinarea de a realiza superproductia unuia dintre cei mai valorosi regizori sovietici, Serghei Eisenstein, care l-a solicitat ca autor al comentariului muzical pe Serghei Prokofiev, cu un prestigiu profesional ce nu putea fi pus în discutie de nimeni, dictatorul Stalin a interzis difuzarea partii a II-a, considerând-o „anti-istorica”. A fost doar unul din sutele de exemple ilustrând preeminenta cenzurii politice asupra produsului artistic. Bineînteles, în timpul regimului comunist, astfel de situatii au marcat si o serie întreaga de filme românesti, cazurile sunt cunoscute, nu le aduc aici în discutie cu toate ca fiecare a avut semnificatia sa. În timpul simpozionului de la Bucuresti – Muzica de film. Politici si imagini în miscare, 16-17-18 noiembrie 2023 – au fost analizate doua tipuri de partituri muzicale: cele din filmele cu scop propagandistic (tratând istoria veche si istoria contemporana a României) apoi cele, putine la numar, scapate de intruziunea ideologica. Din a doua categorie mentionata se cuvin amintite Un film cu o fata fermecatoare (1966, regizor Lucian Bratu), Asteptarea (1970, regizor Serban Creanga), Nu sunt turnul Eiffel (1969, teleplay în regia tandemului Cornel Todea-Boris Ciobanu), Comedia gamelor (regia Andrei Bradeanu). Aceste filme (si altele, dar nu includ aici lista completa) au avut norocul sa fie realizate în perioada relativei liberalizari (1963-1971) care a permis tratarea unor subiecte foarte putin sau deloc tributare „comandamentelor” ideologice. De aceea, asemenea celorlalte componente ale creatiei cinematografice sau de televiziune, compozitorul (de cele mai multe ori Richard Oschanitzky) a avut libertatea exprimarii în genuri, în stiluri mai putin sau total respinse pâna atunci si dupa aceea: jazzul si creatia academica de avangarda. Cum productiile cinematografice de tip propagandistic, atenuat sau evident, au ramas pâna în 1990 în atentia prioritara a regimului comunist, muzica a trebuit sa respecte „legea fundamentala”: sa stimuleze patriotismul prin caracterul dinamic, prin melodiile si ritmurile de mars sau prin lirismul evocator pronuntat. A fost cazul filmelor Tudor (1963, muzica Gheorghe Dumitrescu), Neamul Soimarestilor (1965), Dacii (1967), Columna (1968 – la toate trei muzica a fost semnata de Theodor Grigoriu), Mihai Viteazul (1971, muzica Tiberiu Olah), Ciprian Porumbescu (1972, muzica R. Oschanitzky). Din categoria filmelor istorice cu caracter propagandistic nu pot fi omise Cu mâinile curate (1971), Ultimul cartus (1973), Un comisar acuza (1974, muzica R. Oschanitzky), dar acestea cred ca au un statut special, pe masura statutului special pe care l-a avut regizorul Sergiu Nicolaescu în relatie cu puterea politica. Intentia sa (declarata public în mai multe interviuri) de a prelua modelul filmelor americane cu gangsteri, de a le adapta cerintelor ideologice românesti, a avut ca rezultat fericit si libertatea acordata compozitorului Oschanitzky de a folosi elemente din aproape toate genurile muzicale – jazzul fiind plasat la loc de cinste. A fost înca un argument care a asigurat marele succes de public. Aici gasim câteva întrebari firesti: de ce sunt filmele lui Sergiu Nicolaescu atât de des transmise la televiziune? Doar pentru publicul nostalgic? Pentru ca sunt infinit mai ieftine decât cele noi, din import? Lasând la o parte jocul actoricesc modest al lui S. Nicolaescu (ce curaj a avut regretatul critic Stefan Oprea sa-si exprime în revista „Cronica” din anii ’80 reticenta fata de talentul de actor al regizorului!), spectaculozitatea imaginilor, cascadoriile, interpretarile actorilor de elita, ritmul alert al actiunii, umorul, muzica devenita personaj în sine au asigurat rating, retin si astazi atentia. Dar partiturile destinate initial spectacolului cinematografic rezista doar la auditie? Ar putea fi ascultate în absenta imaginilor, numai cu ajutorul aparatului de redare a sunetului, ori în concert? În privinta înregistrarilor, nu prea stim, pentru ca în România nu a existat obiceiul bun al publicarii muzicii de film pe discuri. Singura exceptie –discul ce memoreaza secvente din creatiile de gen ale lui Richard Oschanitzky – a fost realizat din initiativa Ilenei Popovici, dar nu a fost destinat comercializarii, pastrându-si numai statutul de document. S-a dorit ca aceasta sa fie o prima selectie dintr-un numar de cinci, dar „buna traditie” româneasca a initiativelor fericite decurajate mai devreme sau mai târziu a fost confirmata din nou... În privinta muzicii din filmele românesti meritând sa devina muzica de concert, am mai putea discuta despre creatiile ramase de la Theodor Grigoriu, Tiberiu Olah (de ce se programeaza atât de rar în concertele filarmonicilor suita simfonica „Mihai Viteazul”?) sau Adrian Enescu. Probabil ca, în absenta compozitorilor, care asteapta în alte sfere alegerea „apelor”, muzicologul de azi, bun cunoscator al creatiei de acest gen, a contextului istoric-politic ce a determinat compunerea partiturilor la care m-am referit, ar avea sansa sa le evalueze pe cele apte sa figureze în repertoriile orchestrelor, în cataloagele de discuri. Cred ca si aceasta este una dintre concluziile primului simpozion românesc despre muzica de film – prilej de cercetare inedita ce merita repetat. Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor
