În încheierea consideratiilor sale privitoare la impasul major în care se afla învatamântul românesc actual, autorul analizeaza alte câteva pasaje inadecvate din proiectul de reforma propus de guvern. Dupa umila si retrograda mea parere, asa‑zisele „competentele informatice” nu ar trebui sa ocupe în programa scolara generala mai mult decât ora de lucru manual de pe vremea scolaritatii mele. Oricum, bietii copii sunt deja din leagan si de la gradinita înrobiti smartphone-ului, tabletei si smart-tv-ului, cu abundentele programe de desene animate, care îi tin cuminti pe viitorii constructori ai societatii informationale multilateral-dezvoltate si political-corecte, degrevându‑i astfel pe parinti de niste plictisitoare sarcini parintesti. Computerul si toate celelalte auxiliare ale sale nu sunt altceva decât niste unelte, este drept, cele mai rafinate unelte nascocite de mintea omeneasca. Nici prin cap nu îmi trece sa ma lipsesc de aceste mari facilitati. Dar ele nu trebuie tratate altfel decât drept simple unelte, foarte utile, dar dispensabile. A transforma computerul în partener de dialog, prieten sau, mai rau, stapân, conduce rapid la mutilarea grava a persoanei umane. Vreau sa disting! Da, onoratul guvern ar face bine sa daruiasca fiecarui copil al patriei, câte un laptop de ultima generatie. Dar a‑l obliga pe copil ca si la scoala sa stea ore bune cu ochii atintiti pe ecran este absolut dramatic! Stim bine cât de greu rezistam noi, oamenii maturi, ispitei de a deveni simpli consumatori de internet (filme, muzica, dezbateri etc.). Cum se va putea proteja copilul de atotputernicia imaginii, câta vreme societatea umana este înca structurata în jurul verbalitatii si al scrierii? Paragraful din proiectul de lege care preconizeaza ca elevii sa fie stimulati „sa îsi identifice talentele si aptitudinile la o vârsta cât mai frageda” reflecta confuzia între datoria de a descoperi si a cultiva talentele de exceptie si preocuparea pentru a asigura un nivel mediu cât mai înalt al instructiei publice. Mari gânditori în sfera pedagogiei (un Jan Komenius, un Johann Friedrich Herbart, un Wilhelm von Humboldt) ne asigura ca specializarea prea timpurie este nociva pentru copil si contraproductiva pentru societate. În loc de cetateni liberi si avizati, scolile vor produce categorii de roboti hiperspecializati, numai buni de a fi manipulati de diversi „manageri” sau „politicieni” cinici si lipsiti de scrupule. Limitarea birocratiei si a centralismului este înca o marota a d-lui ministru si a echipei lui de „reformatori”. Simpla proclamare a acestei nobile sarcini suna însa cinic, atunci când contemplam lista bogata a noilor posturi de birocrati preconizate de proiectul de lege (directori, inspectori, secretari de stat, consilieri etc., etc.). Daca tot tinem cu dintii de îndemnizatiile si pensiile noastre grase de fosti primari, ministri si parlamentari, de ce sa nu inseram în lege si un paragraf asigurator pentru pletora hamesita a trepadusilor de partid?! Admiratia noastra atinge cotele maxime când aflam despre asa‑numitul „portofoliu educational”, definit pe undeva, sibilinic, drept un „instrument psihopedagogic de monitorizare si progres”. Pare sa fie vorba, în fapt, despre un fel de dosar de cadre personalizat, pe care bietul profesor (diriginte? director? psiholog?) ar trebui sa îl completeze permanent pentru fiecare elev în parte. Da, curata de-birocratizare! Idealul progresist al noilor reformatori include, se pare, si transformarea învatatorului/ profesorului într‑o fiinta ciudata, ceva între doica, asistent social, asistent medical, psiholog, anchetator si arhivar. În fine, atâta vreme cât nu se vor stabili prin lege criterii clare de departajare meritocratica a retributiilor, promisele mariri de salarii ale cadrelor didactice nu reprezinta altceva decât gargariseala politicianista. Dl ministru vorbeste de raspândirea îngrijoratoare în tara noastra a analfabetismului functional. Marele lingvist si semiotician Tullio de Mauro (1932-2017), cel care a creat acest concept în urma cu aproape doua decenii, a fost o vreme ministru al instructiunii publice în Italia, asadar „coleg” cu dl Cîmpeanu. Din nefericire, ilustrul învatat italian nu era împovarat de atâtea titluri de d.h.c. ca si colegul nostru bucurestean! Prin analfabetism functional învatatul italian întelege incapacitatea unui individ care, formal, a trecut prin scoala si a fost „alfabetizat”, de a întelege un text pe care îl citeste. Ma întreb cum am putea numi „sindromul” cuiva care vorbeste ceva si nu stie ce spune. Poate analfabetism discursiv? De câte ori nu ne este dat sa primim de la diversi politicieni, dupa ce emit afirmatii aiuritoare sau compromitatoare, justificari de tipul: „Nu asta am vrut sa spun!”, sau „Afirmatia mea a fost scoasa din context!”, sau „Spusele mele au fost interpretate cu rea credinta!” etc. Pai, dle parlamentar, ministru sau primar, cine este oare vinovat ca ti‑o ia gura pe dinainte, iar în „discursul” domniei-tale sarmana limba româna se afla în mare suferinta? Ascultatorul în nici un caz! Iata o mostra de asemenea discurs defectuos, pe care l‑am transcris cu grija dintr‑una din „multitudinea” de interventii publice ale d-lui ministru: „Este o problema exagerata si este legata de foarte multe ori de calitatea educatiei. E o problema importanta, trebuie rezolvata. Trebuie sa întelegem ca nu are legatura toaleta în curte cu calitatea educatiei, din moment ce multi dintre noi am facut performanta învatând în aceste scoli. Cred ca este o dovada, dar ea trebuie rezolvata”. Care performanta? Ce trebuie rezolvata, dovada, problema?? Nemaipomenita logica! Eleganta sintaxa! Aceasta, sa îi spunem, „maladie discursiva” atinge din plin zone largi ale asa‑zisei „clase politice” actuale, asa încât, cu gândul la textele proiectului de lege la care m‑am referit si la „autorii” lor, nu gasesc o încheiere mai potrivita a prezentarii mele decât invocarea adagiului horatian: Mutato nomine, de te fabula narratur. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
