Într-un paradis sau într-un infern artificial indus din afara noastra în functie de anumite variante si anumiti facturi sociologici, politici, psihologici, si, de ce nu, religiosi. Liberul arbitrul se va evapora în eter. De fapt, daca stam sa ne gândi mai bine, deja s-a evaporat în mare masura. Astazi omul nu-si mai apartine nici siesi, nici lui Dumnezeu. În fond de ce ar trebui sa stie omul în ce realitate îi e dat sa vietuiasca? * Si totusi ce versuri splendide si cât adevar, si câta speranta se ascund înlauntrul lor: „Hristos a înviat din morti/ Cu moartea pre moarte calcând,/ Si celor din morminte/ Viata daruindu-le.” Oare cine le-a rostit prima data? Ele depasesc toate dogmele. Dupa cum depasesc si ratiunea umana. Nu însa si întelegerea, si speranta noastra ce salasluiesc în adâncul sufletului, indiferent daca suntem sau nu credinciosi. Cum s-au nascut? Sunt opera unui iluminat sau a unui grup de credinciosi cuprinsi de febra revelatiei? Cum am putea sa renegam astfel de versuri? Reversul lor îl întâlnim în Oda în metru antic: „Nu credeam sa-învat a muri vrodata;/ Pururi tânar, înfasurat în manta-mi,/ Ochii mei naltam visatori la steaua/ Singuratatii./ Când deodata tu rasarisi în cale-mi,/ Suferinta tu, dureros de dulce./app/ Pân-n fund baui voluptatea mortii/ Ne’nduratoare.” E aici ceva, în aceasta „suferinta dureros de dulce” si mai ales în urmatoarele versuri „Pân-n fund baui voluptatea mortii/ Ne’nduratoare”, care ne aduc aminte de strigatul lui Iisus aflat pe cruce: „Eli, Eli, lama sabactani!” Poate ca Eminescu ar trebui citit si în aceasta cheie. Iisus merge însa mult mai departe: „Cu moarte pre moarte calcând”, el le daruieste viata celor din morminte. Si, totusi, dincolo de sunetul de orga al odei eminesciene, se propaga la un moment dat, spre final, o unda de speranta încarcata de tristete. Întâlnim în Oda în metru antic si cadere, si suferinta, si ardere de sine, si rastignire, dar si cadere, si o înaltare a propriului sau eu din abisul existential, ce tin loc, la în poezia lui Eminescu, de dumnezeire. Iata cum suna arderea launtrica: „Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus./ Ori ca Hercul înveninat de haina-i;/ Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele marii.” Si iata cum apare rastignirea eminesciana: „De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet,/ Pe-al meu propriu rug, ma topesc în flacari./app/ Pot sa mai re'nviu luminos din el ca/ Pasarea Phoenix?” Dar iata cum arata prabusirea fara speranta într-un hau fara sfârsit: „Piara-mi ochii turburatori din cale,/ Vino iar în sân, nepasare trista”. Si iata si „înaltarea” sfâsietoare: „Ca sa pot muri linistit, pe mine/ Mie reda-ma!” * Cazut în genunchi, dementul din poezia lui Leo Butnaru se roaga „la focul din vâlvataie/ sa-i redea omenirii/ volumul doi din Sufletele moarte al(e) lui Gogol”. Volum pe care Gogol l-a ars patruns de mustrari de constiinta ca a zugravit prea crunt realitatea Rusiei vremurilor sale, dar, pare-se, si a Rusiei dintotdeauna. „Sunt sufletele noastre! Sunt sufletele noastre!” striga omul cazut în genunchi în fata focului. „Ni se cuvin de drept”, le vrem înapoi, spune el. Se pare ca dementul din poezia lui Leo Butnaru nu e chiar dement, ci un om, ca si autorul Sufletelor moarte, cuprins de îndoiala si suferinta legate de nimicniciei conditiei umane. Omul îi apare lui Gogol lipsit de consistenta. Asijderea si societatea umana, supusa legilor hazardului, ce amplifica raul existential. Prima parte a Sufletelor moarte reprezenta infernul, a doua se pare ca trebuia sa reprezinte paradisul. Or, paradisul e mai greu de zugravit în cuvinte umane. Nici Dante în Divina comedie nu a reusit sa înalte Paradisul literar deasupra Infernului. Probabil ca Gogol a simtit ca în paradisul sau s-a strecurat necuratul si atunci a ars paginile scrise, cautând sa se lepede de ispita. A facut bine, a facut rau, nu stim. Cert este ca prin sacrificiul sau, el a adâncit enigma operei sale. Dar poate ca Sufletele moarte ale lui Gogol trebuiau sa ramâna asemenea Lectiei despre cubul lui Nichita Stanescu, poezie care suna astfel: „Se ia o bucata de piatra,/se ciopleste/ cu o dalta de sânge,/ se lustruieste cu ochiul lui Homer,/se razuieste cu raze/ pâna cubul iese perfect./ Dupa aceea se saruta de numarate ori cubul/ cu gura ta, cu gura altora/ si mai ales cu gura infantei./ Dupa aceea se ia un ciocan/ si brusc se farâma un colt de-al cubului./ Toti, dar absolut toti zice-vor:/ - Ce cub perfect ar fi fost acesta/ de n-ar fi avut un colt sfarâmat!” Nu fac nici o paralela între Gogol si Nichita Stanescu. Sunt doi scriitori atât de diferiti, încât nu-i putem compara. Gogol e obsedat de perfectiune. Nichita Stanescu de un joc ce tine loc de arta poetica. Marturisesc ca am o admiratie nesfârsita fata de autorul Sufletelor moarte. Pentru mine, el e un scriitor desavârsit. Fiecare fraza a lui e un univers întreg. Nu as putea spune acelasi lucru si despre Nichita Stanescu. Vorbesc însa despre perfectiunea si imperfectiunea unei opere de arta. În acest sens Lectia despre cub îmi serveste ca punct de sprijin. Gogol e un scriitor urias. Din mantaua lui s-au nascut nu numai marea literatura rusa, începând cu Dostoievski, Goncearov, Cehov, Platonov, Ilf si Petrov, Bulgakov, Daniil Harms, ci si o parte din literatura secolului XX, si când spun asta, ma gândesc la Oscar Wilde, la Kafka (se poate face o paralela între Nasul lui Gogol si Metamorfoza lui Kafka), la Canetti, la Knut Hamsun, la Hasek, precum si la reprezentantii realismului magic, Marquez, Borges si Llosa (cel din Matusa Julia si condeierul). Începutul Veacului de singuratate, prin umorul indus, are ceva din magia frazei gogoliene. Fiecare fraza a lui Gogol e o apocalipsa condensata la esenta. Întâlnim în Mantaua lui si plângerea lui Iov, si Psalmii lui David, punctate cu note de înduiosatoare ironie si observatii din cele mai subtile privind pacatele naturii umane. La Dostoievski, de pilda, apocalipsa e extinsa, la nivelul frazelor ce par sa nu se mai termine, ca într-o halucinatie. Opera lui Gogol e una imploziva. Fara partea a doua romanul Sufletele moarte al lui Gogol e o opera perfecta. Focul a desavârsit opera autorului, decapând din întreg partea care amplifica misterul. * Din ce în ce mai straniu, pe fondul evenimentelor de acum, suna cuvintele lui Malraux, care pareau o butada: „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc!” Ne înfundam mai mult în ultima varianta. Fiinta lui Dumnezeu pare sa fi fost alungata din lume. El pribegeste acum într-un alt timp si alt spatiu. În locul lui, mai marii lumii acesteia au ales armele. Au ales înarmarea. Au ales crizele. Au ales bomba nucleara. Au ales virusul. În fata caruia s-au prosternat cu totii. * În curând vom trai într-o realitate hibrida, în care amestecul dintre spatiul real si spatiul virtual nu va mai putea fi perceput la un mod lucid de fiinta umana. Atunci imaginile de pe net se vor revarsa în afara, contopindu-se la unison cu natura înconjuratoare. Nu vom stii nici macar cu cine interactionam, caci interlocutorii nostri vor avea un caracter ambiguu. O parte din ei vor fi reali, alta parte virtuali. Vom trai trecând de la vis la cosmar, în functie de programele pe care inteligenta artificiala, dar si de cei ce stau în spatele ei, le vor difuza atât la nivel local, cât si la nivel national (daca va mai exista acesta), cât mai ales la nivel planetar. Natura însasi, inclusiv natura umana, vor cunoaste pervertiri si perturbatii la care nici nu ne gândim. Vom trai într-o halucinatie? Într-un paradis sau într-un infern artificial indus din afara noastra în functie de anumite variante si anumiti facturi sociologici, politici, psihologici, si, de ce nu, religiosi. Liberul arbitrul se va evapora în eter. De fapt, daca stam sa ne gândi mai bine, deja s-a evaporat în mare masura. Astazi omul nu-si mai apartine nici siesi, nici lui Dumnezeu. În fond de ce ar trebui sa stie omul în ce realitate îi e dat sa vietuiasca? * Marcata de Legea numerelor mari a lui Bernoulli, de calculul probabilitatilor si a jocurilor de noroc, pentru care hazardul devine factorul primordial atât în evolutia cosmica, cât si în cadrul evolutiei istoriei societatii umane, teorii si legi pe care le-am studiat cu aviditate, uneori, si cu oroare, în vremea studentiei mele, mintea mea ultra rationala continua sa produca, pentru a putea contrabalansa abstractiunile, metafore si imagini poetice din cele mai insolite, plecând de la revelatiile eului profund si cele întâlnite în spatiul adiacent al naturii înconjuratoare, în cautarea sa de a ajunge sa perceapa si sa înteleaga macar o parte din misterele ce guverneaza macro si microcosmosul în care vietuim, si terminând cu meditatiile pe marginea starilor holotropice ce ne dezvaluie locul din care izvorasc luminile sacre si legile lui Dumnezeu. * Un întreg car de virgule au fost bagate – spunea profesorul Nae Georgescu – de diferiti editori si exegeti în opera poetica a lui Eminescu, denaturându-i sensul. Primul care a facut-o a fost Titu Maiorescu în 1883, când a editat prima editie a liricii eminesciene. Lirica lui Eminescu, prin perfectiune ei, are un caracter aproape mistic. Maiorescu a încercat sa-l coboare pe Eminescu cu talpile pe pamânt. A reusit doar în anumite locuri. Dar suflul eminescian nu a putut fi acoperit cu totul. El este atât de puternic, încât razbate la noi, de undeva din interiorul fiecarui text. Alti editori si exegeti s-au întrecut parca între ei permutând virgule si semne de punctuatie, încercând sa recroiasca prin astfel de mijloace poezia eminesciana în functie de sensibilitatea si întelegerea lor. Acest lucru l-a facut si Ibraileanu, si Calinescu, care, pare-se, a fost, dupa opinia lui Nae Georgescu, un obsedat al virgulei, iar criticii zilelor noastre nu s-au lasat mai prejos de înaintasii lor. Or, punctuatia, spune profesorul Georgescu, citându-l pe Caragiale, este gesticulatia interioara a unei constructii literare. Adaugând sau eliminând anumite semne de punctuatie dintr-un text, îi schimbam sensul, imprimându-i un alt ritm al rostirii. Mimica frazei se schimba în functie de semnele de punctuatie din interiorul ei. Acum sa aduci poeziile lui Eminescu la forma lor originala trebuie sa depui o munca de Sisif, verificând litera cu litera si vers cu vers. Aceasta operatie e necesara. Fara ea, suflul gândirii eminesciene s-ar pierde în neant. Nichita Danilov este scriitor si publicist
