Pe tema suicidului s-au scris mii de carti fara ca acestea sa lamureasca pe deplin ce anume îi determina pe unii oameni sa se sinucida sau sa ramâna în viata în împrejurari asemanatoare. Sinuciderea este prezenta în toate epocile si societatile, prezentând anumite variatii în timp si spatiu, influentate fiind de actiunea factorilor psihologici, sociali, culturali, economici, politici, de mediu. În vacantele de vara, la bunici, îmi placea sa joc fotbal pe bahna (tapsan) pe care erau amenajate doua porti de fotbal. Dupa ce trecea cireada de vaci, se adunau cei mari si începeau meciuri ca pe stadion. Între toti se evidentia un baiat cu aliura de culturist. Muschii si-i formase la coasa si la adunat fân, dupa cum marturisea. Alerga ca un cal, ataca în forta si trimitea numai bombe spre portarul advers. Era cam dur, dar altfel prietenos. Într-una din seri, cineva ne-a spus ca prietenul nostru a murit. Cica se spânzurase din dragoste. Era neverosimil ca un om cu un fizic robust sa aiba un psihic atât de fragil. L-au îngropat la marginea cimitirului, dupa o slujba scurta, ca pe un proscris. Satenii spuneau ca nu e bine sa pomenesti despre sinucigasi deoarece atragi raul, ca sufletele lor damnate se chinuie în focul cel vesnic al iadului. L-am iubit ca pe un frate. Lui îi datorez dragostea pentru munte. El m-a dus în urma cu douazeci de ani pe Vf. Toaca din masivul Ceahlau. Era charismatic, inteligent, politicos, sufletul petrecerilor. El se trezea dimineata si ne facea cafeaua si tot el stingea lumina. Avea o familie frumoasa si o profesie respectata, recompensata, dar cam stresanta. L-am revazut cu un an înainte de a-si lua zborul dincolo. Avea o figura chinuita, parea îmbatrânit, teribil de slab. Ce ai patit, om drag, l-am întrebat? Sufar de tulburare bipolara, mi-a raspuns. Când am primit vestea mortii sale, am urlat si am plâns precum câinii care chelalaie. Era un om de afaceri de succes, cu familie frumoasa, nu parea sa ascunda probleme de vreun fel. M-am întâlnit cu el chiar cu doua saptamâni înainte de gestul fatal. Tocmai venise dintr-o vacanta la ski în Austria. Era usor infatuat, genul care afiseaza consumul ostentativ, dar generos cu cei aflati în nevoie. Postarile sale pe retelele de socializare cu vacantele exotice erau senzationale. Când am aflat despre plecarea sa intempestiva, am fost realmente socat. Nici astazi n-am aflat prea multe despre cauzele disparitiei sale premature. Se pare ca, în spatele vietii sale flamboaiante, se ascundea o depresie tratata sau maltratata. Sufletul omului e un mare mister, nimeni nu poate deslusi complet ceea ce se ascunde în lacasurile sale. Sinuciderea sau moartea savârsita de victima însasi a intrigat, fascinat sau stârnit interesul oamenilor din toate din timpurile. Decizia de a renunta la propria viata ramâne un mister insuficient devoalat pâna astazi. Sinuciderea a fost condamnata, tolerata, sau glorificata. Scriitori, poeti si pictori au fost sensibilizati fiecare în felul sau de contexte si povesti de viata tesute în jurul unor personalitati marcante care au recurs la sinucidere ca solutie ultima la problemele existentiale cu care se confruntau. Literatura si colectiile de arta din muzee depun marturie fata de preocuparile artistilor în legatura cu problematica sinuciderii. Potrivit lui Georges Minois (2002) istoric al sinuciderii, lumea antica era destul de toleranta fata de sinucidere (omuciderea voluntara). În unele cetati antice (Atena, Sparta, Teba) existau anumite sanctiuni împotriva trupurilor celor care în mod voluntar renuntau la viata. Antichitatea greaca si romana contabilizeaza o serie de sinucideri rasunatoare: Aristodem (sinucidere din cauza remuscarilor), Cleomene (sinuciderea din onoare), Pitagora (sinuciderea pentru o idee religioasa), Hippolit (sinuciderea din castitate), Zenon, Diogene, Epicur (sinucideri filosofice), moartea sau „sinuciderea discutabila” a lui Socrate, sinuciderea la romanii Cato, Seneca si altii. Lumea Evului Mediu, sub influenta crestinismului, a sanctionat aspru sinuciderea, dar nu în acelasi mod pentru toti. În perioada medievala raportarea la sinucidere era diferita în functie de apartenenta la o clasa sociala sau alta. Cazurile de sinucidere a taranilor si mestesugarilor erau condamnate, pe când cele ale nobililor erau tratate cu oarecare indulgenta sau trecute sub tacere. Renasterea si Secolul Luminilor au reprezentat perioade de emancipare, inclusiv privind atitudinea fata de sinucidere. Moartea voluntara era vazuta de unii gânditori ca o manifestare a libertatii individuale. În Eseul despre sinucidere, filosoful David Hume (1783) considera ca, daca sinuciderea nu este o crima, atunci putem sa-i acceptam pe cei care cu curaj renunta la viata atunci când aceasta devina o povara. Psihiatrii considera ca sinuciderea este cauzata de anumite forme de alienare mentala, nebunie, anxietate sau depresie. Psihologii considera sinuciderea un comportament auto-distructiv, o forma de devianta individuala, de tulburare a instinctului de conservare a persoanei umane. Sociologii se centreaza pe cauzele sociale ale sinuciderii. Exista o anumita controversa între, pe de o parte, psihiatri si psihologi, care pun sinuciderea pe seama unor cauze care tin de constitutia fizica si psihica a individului, iar pe de alta parte, sociologii care considera ca suicidul se explica prin factori sociali, independent de caracteristicile biologice si psihologice ale persoanei care recurge la acest gest auto-distructiv. Sinuciderea face parte din sfera comportamentelor disfunctionale generate de problemele de sanatate psihica ale individului (dezechilibre emotionale, anxietate, depresie). Fara sa nege influenta factorilor economici si socioculturali, psihologii considera ca motivatia sinucigasilor trebuie cautata în structura de personalitate a individului. Jean Bachler (1975) considera ca moartea voluntara nu trebuie explicata prin statistici, ci pornind de la cazurile individuale de suicid. Fondatorul psihanalizei, Sigmund Freud (1905) apreciaza ca suicidul este o întoarcere a agresivitatii împotriva eului. Psihiatrii furnizeaza explicatii care tin de sfera patologiilor neuropshice (epuizarea neurotransmitatorilor) asociate cu boli ca alienarea si depresia, propunând tratament medicamentos, inclusiv spitalizarea persoanelor supuse riscului de sinucidere. În sociologie, lucrarea lui Émile Durkheim, Despre sinucidere (1897), ramâne în continuare reprezentativa, de actualitate, generând controverse între cercetatori. Sociologul francez defineste sinuciderea ca fiind orice caz de moarte care rezulta direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ comis de victima însasi, care cunoaste rezultatul faptei sale auto-distructive. În dezacord cu abordarile psihologizante, Durkheim afirma ca sinuciderea nu este un rezultat al problemelor (disfunctionalitatilor) individuale, care tin de constructia biologica si/sau psihologica a persoanei, asa cum este de pilda alienarea mentala. În alti termeni, sinuciderea nu este altceva decât rezultatul manifestarii unei „tendinte colective”, având cauze sociale, nicidecum individuale. Pe tema suicidului s-au scris mii de carti fara ca acestea sa lamureasca pe deplin ce anume îi determina pe unii oameni sa se sinucida sau sa ramâna în viata în împrejurari asemanatoare. Sinuciderea este prezenta în toate epocile si societatile, prezentând anumite variatii în timp si spatiu, influentate fiind de actiunea factorilor psihologici, sociali, culturali, economici, politici, de mediu. Discutia despre acest fenomen va continua într-un articol viitor, despre analiza geostatistica a sinuciderii în România. Ciprian Iftimoaei este director adjunct la Directia Judeteana de Statistica Iasi si lector asociat doctor la Facultatea de Filosofie si Stiinte Social-Politice a Universitatii „Al. I. Cuza” din Iasi
