Nu exista nicio îndoiala ca guvernul are nevoie disperata de bani. De noi împrumuturi nu prea mai poate fi vorba, pentru ca deja e îndatorat pâna peste cap, asa ca singura solutie care i-a ramas e taxarea populatiei. Nu sunt economist asa ca nu ma voi apuca sa judec cât de necesare sau oportune sau juste sunt noile masuri fiscale anuntate de executiv. Sunt destui care s-o faca, ma voi referi doar la reactiile publice pe care le-am înregistrat pâna acum si care spun destul de multe despre cum stam ca societate, care ne sunt sensibilitatile si spre ce ne îndreptam. Ce-am observat zilele astea scrolând prin noianul de reactii din presa si social-media e ca exista aproape o unanimitate în a critica noile masuri anuntate de guvern. Asta desi noile posibile taxe vor afecta direct doar câteva segmente din populatie si nu dintre cele mai napastuite, dimpotriva. Daca te iei doar dupa asta, fara sa întelegi contextul, ai zice ca românii au descoperit brusc solidaritatea si, mai mult chiar, au devenit cu totii niste adevarati libertarieni, din aia care când aud de taxe si impozite, parca aud de dracu si de tacsu. Dar nici vorba de asa ceva. Problema românilor nu sunt, de fapt, taxele si impozitele, chiar daca se vor plânge mereu de asta, ca orice cetatean al lumii asteia, ci sensibilitatea pe care au capatat-o mai ales în ultimii ani, fata de orice suna a privilegii. Iar anuntul facut de guvern cu noile taxe nu e decât un nou prilej, de data asta foarte palpabil pentru ca se refera la a mai lua niste bani de la unii români, de a le reaminti ca statul continua sa întretina ba chiar sa le si creasca numarul câtorva categorii de privilegiati. Sentimentul public e deja inflamat, stim deja cu totii si ni se reaminteste tot mai des de pensiiile speciale, de bugetari de lux, de miile de sinecuri pe care partidele de la putere le ofera clientelei si care cresc de la an la an, de castele profesionale îmbuibate care au ajuns sa nu mai dea socoteala nimanui, cele din justitie fiind capi de lista. Si tu, guvern nu doar ca nu te atingi de „astia”, dar vii si mai bagi niste taxe celorlalti pe care oricum te bazai si pâna acum ca sa-i întretii pe primii. Senzatia de nedreptate e imensa, pentru ca contine si o doza importanta de cinism. Adica nu doar ca nu încerci sa faci ceva sa-i ajuti pe cei mai multi, dar te apuci sa mai iei o piele de pe omul care abia se mai târâie, ca sa mai pui una peste cele cinspe pe care câtiva le au deja. Cam asta simt foarte multi români când aud de noi taxe, fie ca-i afecteaza direct, fie ca nu. Riscul de a interpreta gresit aceasta reactie aproape unanima a românilor împotriva noilor masuri fiscale este destul de mare. Sunt unii politicieni si oameni de afaceri sau tutari de-ai lor care deja s-au lipit de subiect si ataca guvernul de pe pozitia celor care vor un stat minimal, unul care sa ajute doar afacerile cu taxe cât mai mici si care sa nu mai „risipeasca” bani cu cei care nu „livreaza” plus-valoare. Nu, n-au ajuns românii pâna acolo încât sa creada ca nu prea mai au nevoie de stat. Dimpotriva, imensa majoritatea a lor e perfect constienta ca statul are un rol major în asigurarea bunastarii generale. Ce nu suporta românii sunt castele de privilegiati pe care statul le-a creat si pe care le întretine si le tot creste. Nu vor sa mute privilegiile dintr-o parte în alta, de la stat la bisnis, cum vor adeptii statului minimal, neoliberalii si libertarienii, care au scos capul zilele astea si au devenit din nou foarte agresivi. Românii vor doar cât mai mult echilbru si cât mai multa echitate în distributia bunastarii. Atât. Pavel LUCESCU
