În ultimul foileton al seriei, autorul sintetizeaza efectele actiunii curentului latinist din Transilvania asupra configurarii constiintei identitare românesti, în special în chestiunile de fixare a normelor limbii literare si ale ortografiei românesti moderne. Lansat de reprezentantii Scolii Ardelene, complexul ideologic pe care îl numim „latinism” a fost înglobat, într‑o modalitate complexa si nuantata, în ideologia militanta a generatiei revolutionare de la 1848. Contributia ardelenilor la schimbarea mentalitatilor în Principate a fost masiva. Scolile, presa, nou întemeiatele universitati din Iasi si Bucuresti, în cele din urma Academia Româna (1866) au fost la început dominate de ardeleni latinisti din generatia a doua (Gh. Lazar, Simion Barnutiu, Alexandru Papiu Ilarian, Gavril Munteanu, Timotei Cipariu, I. Massim si A.T. Laurian) sau de discipoli ai lor. Primul presedinte ales al Academiei, Ion Heliade-Radulescu, mentorul generatiei de la 1830-1840, initiator al unei radicale reforme a limbii române literare prin Gramatica sa din 1828, adoptase în cele din urma si el ideile si principiile latinismului etimologist promovat de ardeleni. Secondat de corifeii etimologisti Timotei Cipariu ca vicepresedinte si August Treboniu Laurian ca secretar, Heliade va contribui decisiv la impunerea etimologismului latinizant drept curent dominant în Academia Româna. Acest fapt îsi va pune amprenta asupra proiectelor majore ale acestei institutii: publicarea unui dictionar‑tezaur, general si normativ, al limbii române si forjarea unei ortografii cu litere latine care sa înlocuiasca definitiv vechea grafie chirilica, înca în uz. Ideea romanitatii ca pivot al identitatii nationale era atât de înradacinata în mintile oamenilor instruiti, încât pâna si Biserica Ortodoxa, ultimul bastion al traditiei chirilice, a început, dupa anii 1870, sa tipareasca toate cartile de cult într‑o ortografie latina etimologizanta. În ultimele decenii ale secolului al XIX‑lea, latinismul militant si inflexibil al Scolii Ardelene îsi cânta totusi „cântecul de lebada”, aparând drept anacronic în ochii multor contemporani, în special al scriitorilor moldoveni si munteni. Acestia, între care trebuie mentionati Vasile Alecsandri, Constantin Negruzzi si Alexandru Odobescu, preconizau impunerea în uzul literar (în fonetica, morfologie, lexic) a unor norme mai flexibile si mai apropiate de limba populara, iar în privinta ortografiei adoptarea unui sistem simplu, pe baze fonetice, nu etimologice. Faptul ca un latinist „dur” ca August Treboniu Laurian îsi începe a sa Istorie a românilor cu ... razboiul troian si cu întemeierea Romei ca si, odinioara, Samuil Micu, a declansat nu putine zâmbete si persiflari. Dictionarul limbii române (1871‑1876, în doua volume), publicat sub auspiciile Academiei de acelasi August Treboniu Laurian, împreuna cu Ioan Massim, alcatuit pe principii etimologiste si puriste, a fost violent acuzat de artificialitate, între altele si pentru ca slavismele, grecismele, turcismele, maghiarismele nu au fost cuprinse în corpul propriu‑zis al dictionarului, ci într‑un glosar separat, cu recomandarea de a fi ocolite în vorbire! Pozitiile critice la adresa latinismului au început sa se exprime înca pe la jumatatea secolului al XIX‑lea. Ca reprezentant al unui nationalism mai nuantat, un Mihail Kogalniceanu (care intitula totusi publicatia pe care a întemeiat‑o Dacia literara!) respingea purismul latinizant, acuzând „romanomania” ardelenilor. Cel mai acerb critic al latinistilor ardeleni a fost însa B.P. Hasdeu. Într‑un studiu din 1860, intitulat Perit‑au dacii?, celebrul lingvist si filolog respingea punct cu punct aproape toate tezele istorico‑lingvistice ale latinistilor. Fara sa puna în discutie romanitatea poporului român si a limbii române, Hasdeu îi contrapune aportul „fondului autohton” al dacilor, care ar fi, dupa el, mult mai organic si mai puternic în constituirea românitatii decât cel latin. Argumentate cu talent literar, ideile daciste ale lui Hasdeu au convins multi contemporani si au înca adepti degenerati si în cohorta „dacopatilor” de astazi. În fond, aceste idei ale lui Hasdeu sunt însa si nedrepte, si putin alaturi de realitatea istorica. Latinismul ardelenilor „s‑a bucurat” si de „atentia” satirica a marelui Caragiale, care ridiculizeaza moda latinomana a denumirilor de strazi (Strada Sapientii, Strada Pacientii, Strada Fidelitatii) si de persoane. Nemuritorul Mariu Chicos Rostogan este un veritabil prototip caricaturizat al înflacaratului latinist ardelean. Presedinte‑fondator al Societatii „Românii Verzi”, „pedagogul de scoala noua” preconizeaza în Art. 46 din Statutele Societatii ca „membrele societatii sunt datoare a‑si boteza copiii cu nume strabune ca Reea-Silvia, ca Tiberiu, ca Cicerone, ca Caracala, ca Cornelia, ca Catone etc.” Ironia soartei face ca însusi Titu Liviu Maiorescu sa fie botezat cu nume latinesti „stramosesti” de tatal lui, profesorul Ioan Maiorescu, cel care îsi schimbase numele taranesc Trifu în Maiorescu, pentru a sublinia legatura de rudenie cu Petru Maior. Ca o reactie de aparare fata de politica agresiva de maghiarizare a românilor, promovata de guvernul de la Budapesta („legea Apponyi”), în Transilvania o mare parte dintre intelectuali îsi botezau copiii cu nume latinesti, care nu puteau fi maghiarizate precum numele de botez crestinesti (Stefan devenea Istvan, Dumitru devenea Demeter etc.). Isidor Blaga, preot ortodox, a dat astfel de nume latinesti tuturor copiilor sai: Letitia, Liviu, Lionel, Longin, Liciniu si Lucian. Critica cea mai eficienta a latinismului a venit însa din partea lui Titu Maiorescu, întemeietorul (în 1863) si conducatorul spiritual al societatii culturale „Junimea”, societate care a jucat un rol extrem de important în modernizarea societatii românesti. De pe pozitii ideologice conservativ‑liberale si nationale, Maiorescu a practicat o critica radicala si consecventa a diferitelor paliere ale vietii politico‑sociale si culturale ale României vremii. Afirmarea adevarului istoric a fost pentru Maiorescu un principiu care trebuia sa prevaleze asupra celui al „interesului national”. În cunoscutul sau studiu publicat în 1868 În contra directiei de astazi în cultura româna, Maiorescu efectueaza o critica radicala atât a trecutului fanariot si pre‑fanariot (calificat drept epoca de „barbarie orientala”), cât si a exagerarilor nationaliste de tot felul, afirmând ca „zidirea nationalitatii române nu se poate aseza pe un fundament în mijlocul caruia zace neadevarul”. În studiul Contra scoalei Barnutiu, publicat în acelasi an, tânarul Maiorescu (descendent al lui Petru Maior si educat în familie în spirit latinist!) combate, între altele, parerea ardeleanului S. Barnutiu, profesor de drept la Universitatea din Iasi, potrivit caruia institutiile românesti ar fi (si ar trebui sa ramâna) pur romane. Acceptând ca de la sine înteleasa necesitatea grafiei latine, Maiorescu argumenteaza cu succes împotriva principiului etimologizant, propunând ca ortografia româneasca sa se fundamenteze pe ceea ce el numea principiul rationalitatii, care, în esenta, înseamna, cum am spune astazi, principiul fonematic, exact acela care a fost acceptat în cele din urma de societatea româneasca. Aceste idei privitoare la o ortografie „rationala“ au fost sintetizate de mentorul Junimii într‑un proiect de reforma a ortografiei adoptat de Academie în anul 1904. În principiu, ortografia propusa de Maiorescu este cea pe care o folosim si astazi. Critica pe care Maiorescu a adresat‑o curentului latinist marcheaza un moment istoric în care, la sfârsitul secolului al XIX‑lea, curentul latinist îsi pierduse forta de atractie si eficienta ideologica, nu înainte de a fi lasat urme adânci si indelebile în mentalul românesc. Cu toate exagerarile si excesele produse în timp, se poate aprecia ca îndelungata dezbatere pe care curentul latinist a provocat‑o si întretinut‑o în opinia publica româneasca pe parcursul întregului secol al XIX‑lea si‑a lasat amprenta pe de o parte în autodefinirea culturii române moderne si, pe de alta parte, în configurarea specificului limbii române literare moderne, o varianta istorica a limbii nationale profund marcata de fenomenul „re‑romanizarii” sau al „re‑latinizarii” în lexic si în structura sintactica. Analiza acestui fenomen reprezinta însa o problema în sine, pe care îmi propun sa o dezbat cu alta ocazie. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
