Între cei 12 ucenici mai apropiati, Mântuitorul a ales si pe doi care aveau sa comita acte de tradare cumplite: este vorba despre Iuda, cel care L-a vândut, si despre Petru (Chefa), cel care s-a lepadat de trei ori de El, în mod public. Nu stia Domnul pe cine alege? Nu vedea El în inima lor si nu sesiza slabiciunea lor? Ba da, cu siguranta, da. Ba chiar vedem ca îi si avertizeaza pe fiecare dintre cei doi ca vor face respectivul gest de tradare. Atunci? De ce i-a mai tolerat lânga Dânsul, ba le-a mai si încredintat misiunea de a propovadui Evanghelia si le-a dat puterea de a face minuni (cf. Luca 10, 1-20)? Evident, raspunsul nu poate fi decât unul singur: din iubire. Din acea iubire pe care Hristos o revarsa asupra ucenicilor spre a le vindeca inimile lor vulnerabile, predispuse la astfel de fapte, sub influenta diavolului. Stia ca numai tinându-i aproape de El puteau creste sansele ca acestia sa se trezeasca si sa-si întoarca inima spre Dumnezeu (adica sa se limpezeasca). A sperat asta pentru Petru - si el s-a pocait -, a sperat asta si pentru Iuda Iscarioteanul, care însa a ales sa se spânzure (a ales, nu a fost predestinat spre asta; despre Iuda s-a prorocit/ pre-vazut ca Îl va vinde pe Hristos - cum despre Petru s-a spus de dinainte ca se va lepada de Dânsul -, dar nicaieri nu se spune si ce va face dupa acest gest de tradare; putea si el sa se pocaiasca). Faptul ca Iuda si Petru au tradat nu înseamna ca ceea ce i-a învatat Hristos Domnul pe acestia e mai putin adevarat si nici nu scade vreun pic valoarea învataturilor Sale! Nici nu poate constitui o scuza pentru necredinta noastra. Ba, dimpotriva, poate sa ne întareasca în convingerea ca Dumnezeu ne respecta cu adevarat libertatea si ne iubeste cu tot cu slabiciunile noastre, daca are puterea de a tine lânga El pâna si pe cei despre care stie dinainte ca Îl vor trada. Un Dumnezeu Care ne iubeste atât de mult, Care are atâta încredere în noi, dar Care pune pret la modul absolut pe libertatea noastra, nu poate fi decât un Dumnezeu vrednic de dorit! Singurul Caruia sa I te închini! *** Nediscriminarea autentica înseamna sa iubesti omul indiferent de starea lui morala sau de conditia sociala. Proclamând, cu puterea legii, faptul ca nu exista anormalitate sau boala în comportamentele deviante, nu faci decât sa muti fundamentul nediscriminarii de pe pretuirea oricarui om, adica un lucru pozitiv, pe negarea existentei vreunui motiv de diferentiere între faptele oamenilor. Iar genul acesta de gândire nu numai ca nu-i ajuta pe cei “discriminati” ci, dimpotriva, le provoaca disperare. E disperarea pe care ar încerca-o si bolnavul de cancer daca, în loc sa i se asigure o îngrijire medicala corespunzatoare, ar fi amagit cu gândul ca e absolut firesc ceea ce traieste, ca nu e altceva decât un mod de viata. Or, nici o ideologie nu poate tine loc de leac! Si nici nu poate rezolva crizele prin care trece acum omenirea. *** Cu lacrimi de pocainta sa cerem lui Dumnezeu toate cele de folos vietii noastre! Asa cum este cazul rugaciunilor ce se fac acum, când pamântul e însetat de apa, iar noi cerem Domnului “sa slobozeasca ploi line si roua aducatoare de roada pe pamânt”. Unii taxeaza aceste rugaciuni ale preotilor si ale credinciosilor drept “un reflex al unei mentalitati medievale”, mentalitate opusa gândirii luminate de azi, care propune sisteme de irigatie si saparea de fântâni mai adânci. În fapt, nu este nici un fel de opozitie între actiuni de acest gen si rugaciunile Bisericii. Ne împiedica lungile litanii sa sapam puturi adânci si sa refacem sistemele de irigatie din agricultura? Fiecare este chemat sa-si faca datoria, sa lucreze cu dragoste, dupa talantul sau, la binele obstesc. Exista si rugaciuni pentru sanatate, dar niciodata un preot nu va îndemna sa se faca Sfântul Maslu unui om cu piciorul fracturat, ci-l va trimite la medicul ortoped. Rugaciunea însoteste, nu înlocuieste tratamentul medical. *** Daca vrem sa ne ridicam în ochii lui Dumnezeu, e nevoie sa ne coborâm cât mai jos în ochii nostri. Orice tentativa de a ne ridica pe noi însine esueaza în prapastia slavei desarte. Precum Icar - cel care si-a pus nadejdea în aripile de pene lipite cu ceara ce s-a topit la apropierea de soare. Însa, daca ne smerim, chiar si daca nu am fi înaltati de Dumnezeu sau slaviti de oameni, nici nu mai putem cadea undeva. Sfântul Macarie cel Mare ne explica: “Omul smerit nu cade niciodata. Aflându-se deja mai jos decît ceilalti, unde mai poate cadea?”. Limpede, nu-i asa?
